ÎNGERUL MEU ANTIGLONȚ

Și dacă eu cad,

Și dacă mă prăbușesc,

E pentru că n-am știut cât și cum să mă iubesc.

N-am avut grijă de Îngerul meu păzitor.

L-am lăsat singur,

Deși el nu s-a îndurat să mă lase să mor

Și, împotriva tuturor, oameni și demoni,

Dar mai ales împotriva mea,

A stat cu aripile desfăcute,

A stat ca o pavăză grea.

A răbdat, a cumpănit, a așteptat.

Infinita tristețe a Îngerului meu antiglonț

E legătura cu tot ce n-am fost.

Așadar, în ceasul al douăsprezecelea-mi spun

Că, dacă acum mă predau,

E ca și cum n-aș fi fost niciodată,

 E ca și cum pentru totdeauna mă părăsesc.

Doamne, care pe toate le poți și le știi,

Dă-i Îngerului meu antiglonț

Ceea ce eu nu-i pot da,

Puterea de a nu părăsi!

SĂ MĂ ÎNTORC

Să mă întorc,

Altfel voi rămâne mereu

Prea departe.

Or inima mea

E făcută pentru dezmierdat

Îndelung.

Inima mea e o privighetoare

Care fuge de moarte.

Să mă întorc deci.

S-o iau de la capăt

Cu răbdarea și cu mângâierea.

Inima mea e o privighetoare

Care-și învață tăcerea.

*

CE N-A FOST IUBIRE

Ce n-a fost iubire

Nu mai poate fi nimic,

Nici măcar singurătate.

Deșertul începe cu paradisul

În care n-ai săvârșit destule păcate.

Ce n-a durut

N-a avut viață,

Dar nici nu va muri vreodată.

Un viitor prăbușit din Olimp

Ca o libelulă lovită de-o piatră.

*

CUM SĂ-ȚI SPUN

Cum să-ți spun

Că din tine n-a mai rămas

Decât o turlă

Cu un cuib de rândunele?

Că zilele trec

Și c-ar fi bine să treci și tu

Odată cu ele?

Nu contează până unde,

Nici până când,

Doar să treci.

Rândunelele vor fi ochii tăi,

Așa ochii nu vor mai fi reci.

Rândunelele vor fi inima ta.

Încă îndrăgostit de pământ,

În cerul cel mai înalt vei zbura.

*

FIE-ȚI MILĂ DE GÂNDUL TĂU!

Fie-ți milă de Gândul tău!

Nu-l lăsa fără apă,

Nu-l lăsa fără soare.

Magnoliile lui, toate,

Te-au îmbrățișat, goale,

Când nu mai aveai

La cine să te întorci,

Fiindcă-i lăsaseși în urmă pe toți.

Fie-ți milă și de inima ta!

N-o trimite nicăieri.

Oricum, n-o trimite departe.

E deja speriată,

Nu mai recunoaște pe nimeni.

Cheam-o.

Poate că de tine-și va aminti.

Ești viața ei

Și ești singura ei moarte.

*

CE SĂ RÂNDUIEȘTI?

Ce să rânduiești, ca să nu se zdruncine,

În locul iluziilor?

Poate un porumbel.

La încheietura aripilor lui,

Un înger zboară cu el,

Când i se pare că s-ar împiedica

Și-ar cădea de pe cer.

Sau poate o fântână

Pentru singurătatea

Celui care mai are

Până se despătimește.

Din fântână bea,

Cu fântâna vorbește.

Pe-acolo vor mai trece ca el mulți.

Da, o fântână ușoară și fără păcat

Pentru cel care, la fel ca tine,

N-a putut să plece,

Deși a plecat.

FRĂGEZIMEA ZILELOR

Nu mai am niciun control

Asupra frăgezimii zilelor.

Altădată, știam cum să le fac

Să-mi mănânce din palmă.

Le gâdilam ceafa

Și ele-mi întorceau atâta dor,

Că mi se topea ca înghețata

Corpul din suflet.

Mă vedeam înviind în altă parte,

Undeva unde mai fusesem,

Un fel de copilărie

Sau chiar mai blând de atât.

Era ca și cum

Toate ștreangurile,

Diafanele, invizibilele,

Mi-ar fi căzut de la gât.

*

AM ALES SĂ FIU TU, CAVALERE

Am ales să fiu tu, Cavalere.
Pasărea-armură să adoarmă
Și să se trezească în pieptul meu.
Chiar și așa,
Fără pene și fără cântec,
Pentru că e pasăre,
Ni-L poate aduce înapoi
Pe Dumnezeu.

CE FACEM CU LACRIMILE?

Ce facem cu lacrimile

Care, deși ale noastre,

Mor în ochii pe care-i iubim cel mai mult?

Nădăjduim că se vor înălța

Libere, liniștite la Cer.

În fond, tot ce credem aici că-i al nostru,

Acolo, Sus, nu mai e un mister.

Ce facem, spuneți-mi, cu lacrimile?

Le lăsăm să putrezească,

Ochi smulși, 

Înainte să se trezească,

Din Dumnezeu?

Ce facem cu lacrimile care,

Înainte de a fi Noi,

Sunt un nesfârșit EU?

*

A FOST ȘI AM FOST

A fost și am fost.

Există ceva între 

Melancolie și nostalgie?

Probabil că timpul acesta,

Cu aripile lui, legate la spate.