Revistă print și online
elohim
tu, elohim, m-ai învățat că a-ți zdrobi capul într-o menghină
nu e nici pe departe mai rău decât a te împușca în țeastă de trei ori
când trenul te izbește cu forța unei comete
și tot ce rămâne din tine e o crustă gălbuie ca o pată de lavabilă întinsă pe podea
sau poate nici n-ai fost tu, elohim,
pentru că în noaptea aia când în oraș se aprindeau luminile de crăciun
singura lumină din casa noastră nu era o lumină
ci o scânteie blurată în ochii tăietorului de lemne
tot ce știu, elohim, n-are nicio importanță acum
când frica ne pipăie pupilele cu sânii ei de lapte
și fiecare umbră nu e decât absența luminii
în corpurile noastre macerate
nici măcar tu, elohim, nu mai crezi în lumină
când lumina se încolăcește în jurul tău ca o frânghie
frica ta ca ochiul unui pește sălbatic
frica ta ca ochiul unui pește sălbatic
își are propriul dumnezeu.
seara, nebunii se roagă prin șanțuri
la marginea cimitirelor își aruncă boarfele
înjură nu există dumnezeu în limba lor fără cuvinte
(nu) se/mă înțeleg
cred în femei cu sâni rotunzi ca pâinile pe vatră
cum și eu cred în frica ta
ca într-o icoană făcătoare de minuni
un mort pe care îl îngropi și îl dezgropi
la capătul patului
îmi aștept seară de seară pedeapsa.
de fiecare dată când te strig și nu-mi răspunzi
din icoană se desprinde câte-o bucată de sticlă.
nevermore
domnule poe,
sunt zile în care bucăți întregi de corp îmi atârnă nefuncționale
ca o serie de reflexe desfigurate în întuneric.
atunci înjur scuip smocuri de păr într-o veselie și-mi imaginez că
dac-aș fi pasăre ți-aș smulge ochii din orbite
și aș potoli cu sângele tău setea
pisicilor maidaneze care-mi ling degetele de la picioare
în fiecare noapte.
să-ți smulgi capul ca pe butonul de la cămașa preferată
să aluneci pe gresia umedă și să simți atingerea flagelată a tendoanelor
ca pe-un zgârci în tocana nefiartă
să tai în carne vie la capătul zilei e
singura plăcere pe care mi-o mai permit
singurul lucru afectuos – imaginea unui dinte putred
găsit sub pat în timpul spasmelor.
o, domnule poe,
oasele tale o să putrezească mai repede decât
cele ale unui copil bolnav de osteoporoză.
poem
dimineața, iubita mea, când pescărușii se așază pe vele
și își scot unii altora ochii din orbite
tot ce mai rămâne din mine
sunt două suluri grele de lână
frecând inconștient podelele unsoroase ale vasului ăstuia
până la putrezire.
fericirea e un schimb pe schimb,
ca orice afacere nelegitimă din lumea asta e
un terci de pește uscat un deșert pe care-l mesteci
cu dinții scrâșnind
urăsc distrugerea celui de dinăuntru
la fel cum îi urăsc pe marinarii loviți de fulgere și cataractă
atunci când glumele lor libidinoase îmi străpung urechile
sfârtec trupul fiecărei zile, îmi decojesc strat după
strat de piele și mă gândesc cum să ajung
iubita mea, din nou,
la tine.
e groaznic să mori fericit.
***
mariana taie florile din grădinile tuturor. ei nu știu asta. ei
n-o știu nici pe mariana care stă cu fruntea zbârcită de marți
până duminică la colț de stradă mariana
a cărei foarfecă de plastic mai delicată decât toată
lenjeria ei intimă la un loc mai elegantă decât mersul bălăngănat
când șirul de taximetriști cu dorințe carnale depășește
numărul clienților pe săptămână. mariana vinde piepteni
colorați la un leu bucata pentru un viitor mai negru decât acela în care ea
- protagonista unui roman de gunter grass -
poartă pantofi pe care nu scuipă nimeni.
în sacoșele de nailon mariana duce o lume întreagă.
Roxana este masterandă la Literele Bucureștene și mereu curioasă de lucrurile care-ți taie respirația. Dacă ar trebui să descrie în trei cuvinte lumea în care trăiește, ar alege fără să stea pe gânduri: crâmpei, cafea și senzație.