Unul dintre primele lucruri care mă frapează atunci când intru în contact cu un străin venit în România este nonșalanța afișată prin tot ceea ce îl definește, din exterior spre interior: aspect, atitudine, deschidere. Și nu este vorba despre o nonșalanță grosolană, ci de una naturală, devenită absolut normală, acel "je ne sais quoi" frapant, care te face să concluzionezi de la distanță că persoana nu este din România. Și ca să verbalizezi asta, inevitabil, tragi aer în piept pentru că ai o senzație de oftat și îți modulezi tonul vocii într-un timbru dezarmat... Mai zabovești două-trei secunde cu privirea către "inculpat" și apoi îți vezi de drumuri și de gânduri (întrebări și răspunsuri stereotipe, de cele mai multe ori de tip colectiv, bazate pe opinii în virtutea cărora ne naștem și pe care le ducem în spate viața întreagă, atât ca vajnici autohtoni, cât și ca temerari emigranți):  "De ce ei pot fi așa și noi suntem altfel? Pentru că... și mai ales, deoarece.... / Cine e de vină? ... (cu siguranță nu noi, ci soarta, sistemul, chiar Decebal însuși)". Și câte și mai câte asemenea turmentări care te însoțesc până cobori în stația de metrou și te întâlnești cu un cunoscut, până îți sună telefonul "a realitate" sau până când te întorci cu gândul la situația presantă "din teren": pâinea și roșiile atât de necesare pentru masa de seară.

Și astfel, de cele mai multe ori, de ce-ul rămâne neinvestigat, la fel ca atunci când organismul sesizează apariția unei maladii grave și îți dă un semn firav pentru a te pune în alertă, iar tu îl ignori și lași "durerea" să prindă rădăcini în tine, să-și ramifice tentaculele până ajunge să te strângă. Și abia atunci când îți dai seama ca nu mai poți respira, te duci la medic. Adeseori, însă, este prea tarziu. "Un ciot" rămâne în tine ca să-ți amintească mereu de ignoranța ta. Asta dacă ești un om norocos... Dacă nu, adeseori epigonii vor face apel la o dulce-amară vorbă din popor și vor concluziona, la fel de dezarmant cum o făceai și tu atunci când îl priveai pe străinul nonșalant de pe celălalt trotuar.

Unii i-ar spune ignoranță, alții resemnare, eu aș adăuga un strop dintr-o sticluță plină ochi cu "lipsă de determinare" sau, folosind denumirea uzuală: cu lene. Și asta nu pentru că am citit de curând câteva pagini din Descriptio Moldaviae în care Dimitrie Cantemir, în calitatea lui de prim român membru atestat al unei academii europene, folosea o gamă de culori nu tocmai pastelate în ceea ce privește predilecțiile neamului de la 1700, ci pentru că eu însămi pot face aceleași constatări, privind neamul de la anul 2020. Pe scurt, Cantemir își descrie poporul, ca fiind needucat și fără mare dorință de evoluție spirituală.

Una peste alta, de ce-ul nemulțumirilor noastre privite în oglindă cu starea de fericire naturală a "străinilor" se pierde mereu în ceața locurilor comune și a lipsei de inițiativă reflexivă, în negura unor alte și alte dimineți care ne aduc în realitate, cu picioarele pe trotuarul plin de praf, în mașina care consumă prea multă benzină mult prea scumpă, burdușiți în autobuzul care vine mult prea rar, sau claustrofobi în metroul blocat între stații pentru că cineva s-a aruncat din nou pe șine; în orice caz, departe de inferențele filosofico-sociale. Și maladia nemulțumirii, a invidiei și a disperării în stare latentă ne cucerește pas cu pas... 

Ne-am întrebat însă, vreodată, dacă nu cumva chiar acest cocktail de ignoranță, resemnare și lene este cel care ne vine de hac, încet dar sigur, precum E-urile din alimentele pe care le consumăm cu nesaț (și pentru care comportament avem scuze și argumente nenumărate, la orice oră din zi și din noapte)? Nu cumva nu atât răspunsul la întrebarea de ce, cât refuzul obstinat de a căuta răspunsuri dincolo de ceea ce ni se oferă deja digerat, sădește adânc sămânța "maladiei" în noi? Nu cumva nu Ei, ci Noi? Și nu noi corpuri care se burdușesc în autobuz, ci noi aceia care ne-am îndepărtat de noi înșine și trăim prin și mulțumiți de ceea ce alții (de aici, de dincolo)   ne-au transmis: "lucruri" despre noi, pe care le-am preluat într-un joc parșiv de tipul telefonului fără fir, și pe care ne mulțumim să le pasăm în chip de moștenire celor ce vin? Dar halal moștenire îmbibată în depresie și pasivitate, cu ochi privind resemnați către "străini" nonșalanți care pășesc apăsat pe trotuare! Și noi? Cam cum pășim noi pe trotuarele lor? Adeseori cu fruntea plecată – la figurat! -  căci la propriu ținem ochii mereu ridicați către o lume care ne fascinează prin bogăție și opulență, în comparație cu ale noastre buline roșii și care ne determină, din nou, inevitabil, ca în camera de hotel să ne întrebăm frustrați de ce. Pentru că nu degeaba cercului vicios i se zice astfel. 

Și să nu credeți că străinii nu au telefonul lor fără fir, pe care îl folosesc de când lumea și pământul. Dar asta nu îi determină să uite de ei și să alerge la nesfârșit pe turnanta cercului vicios. Evident că, din când în când, mai face și drumul lor câte o buclă. Și să nu credeți că nu-i au și ei pe-ai lor care le-au vorbit "de bine" neamurile de-a lungul timpului. 

Gândiți-vă doar la semeția franceză (cocoșul galic și nu curca - chiar dacă moț roșcat ar putea avea și ea - a devenit emblema Franței revoluționare la 1830...). Ei bine, când răsfoiți paginile monografiei sociologice cu iz istoric scrise de Le Roy Ladurie , Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324, descoperiți o paletă coloristică de trăsaturi și tendințe la fel de vag pastelate, precum cea folosită de către Cantemir la marea zugrăveală a neamului moldovenesc. Mai mult, Ladurie "a îndrăznit" să-și publice volumele în 1985, când semeția Cocoșului era recunoscută de secole, în timp ce Cantemir scria Descriptio în vremea când moldovenii plăteau înca, din greu, tribut la turci... 

Totuși, fără complexe moștenite și locuri comune înghițite pe nemestecate, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să recunoaștem diferența palpabilă de 400 de ani dintre cele două scrieri, diferență care, realistico-filosofico-pe șleau vorbind, nu are cum să nu se simtă și la ei și la noi. Se pare că tributul cu pricina, venit dupa nenumărate hoarde de popoare migratoare care "ne-au vizitat" de-a lungul câtorva sute de ani (nu făra a lua câteva suveniruri la plecare, asemenea și altor prieteni și vecini care le-au urmat), s-a simțit în aritmetica visteriilor românești mereu golite, la fel precum stomacurile vremii.

În concluzie, francezii s-au cocoșit în continuare: l-au acceptat pe Le Roy Ladurie cu realitățile sale chiar amuzante pe alocuri, au făcut, poate, chiar și puțin haz de necaz, dar cu siguranță nu au lăsat ca "vocea" din telefonul fără fir să le dea jos coroana, ci, eventual, au alocat mai mulți bani pentru cercetarea devenirii neamului, nu înainte de a pune la punct un plan de includere în circuitul turistic al unui Montaillou – sat occitan epic și plin de savoarea istoriei (că doar a fost avanpostul ultimilor catari), devenit izvor de profit capitalist.

Pe baza celor șoptite pe firul generațiilor, credem în soarta noastră crudă și în ceea ce este mai presus de noi.