Interesul evident al cititorilor pentru marile distopii ale umanității nu se datorează numai faptului că aceste opere literare sunt niște semnale de alarmă pentru ce s-ar putea întâmpla în viitorul (apropiat) al omenirii, ci, dimpotrivă, succesul lor pare să se datoreze faptului că multe dintre acestea s-au întâmplat deja, la o scară mai mică sau mai mare. Depășind cazul profeticului roman 1984 (deși George Orwell nu a dorit să-și adjudece un astfel de rol prin scriitura sa), este imposibil să nu observăm, de exemplu, în multe dintre culturile dedate consumerismului scene desprinse din Fahrenheit 451 scris de Ray Bradbury. Tot astfel, anumite spații dominate de idealuri fundamentaliste tind să pună în practică un alt fenomen literar distopic al finalului de secol trecut – Povestea slujitoarei care, odată cu serializarea sa de către HBO, pare să treacă printr-un proces de redescoperire la nivel global. 

Cu toate că numele lui Margaret Atwood este, cel puțin în ultima perioadă, asimilat exclusiv cu acest roman (la care se adaugă și recentul sequel, The Testaments – Man Booker Prize 2019) despre un viitor teocratic iminent al Statelor Unite, dimensiunea speculativă a imaginației autoarei canadiene împinge limitele genului distopic și înspre zone tot la fel de nevralgice ale contemporaneității noastre. Rezultatul este o reinterpretare a convenției SF într-o formulă mult mai plauzibilă și mai apropiată de datele societăților actuale. Astfel, trilogia MaddAddam ne propune o versiune (post)apocaliptică incisivă în care colapsul umanității cauzat de inginerii genetice elaborate propune o reîntoarcere la gândirea magică a societăților tribale unde singura formă de supraviețuire o presupune reinstaurarea conexiunilor sacre între individ și natură. Această idee, deși cea mai intrigantă dintre toate, este doar un element din construcția romanescă impresionantă a lui Margaret Atwood care a afirmat deseori că sursele de inspirație în scrierea romanelor sale sunt ziarele pe care le citește zilnic. În concepția ei, un autor SF (sau, mai degrabă, de "ficțiune speculativă", termen preferat de autoare când vorbește despre cărțile sale) nu trebuie să se forțeze prea mult pentru a elabora un univers coerent, ci doar să împingă la un alt nivel informațiile pe care le poate culege din propriul prezent. 

Ca o consecință, Oryx și Crake (volumul care deschide trilogia MaddAddam) este produsul unei atente supravegheri a marilor societăți de consum ale momentului, unde experimentele genetice, supremația fast-food-ului alimentat de organisme special create pentru a satisface apetitul insațiabil al cumpărătorilor ori răspândirea fără discernământ a substanțelor toxice sunt o oglindire monstruoasă a lumii în care trăim. Distopia autoarei canadiene atinge paroxismul în al doilea, și poate cel mai reușit, volum al trilogiei sale, Anul potopului, în care ilustrează tensiunile ideologice premergătoare apocalipsului între marii consumatori și mișcarea ecologistă – vegetarienii care, respingând "luxul" lumii hiper-tehnologizate, doresc să reinstaureze normalitatea legăturii om-natură și, implicit, re-spiritualizarea acestei comuniuni pervertite de noile civilizații. Dintr-un roman cu aparențe strict SF, dominate de ample pasaje dinamice ce urmăresc raporturile sociale maladive, această dimensiune natur(al)istă oferă romanului un substrat mult mai profund, împingând mizele narative înspre o formă de realism ecologic, prin care Margaret Atwood pare să deschidă noi forme de atac ale genului distopic. 

Dacă alți autori SF consacrați, precum Frank Herbert, își purtau mesajele profetice catastrofale înspre noi constelații, imaginând planete deșertice unde apa devine valoarea supremă (dimensiunea ecologică a lui Dune va fi, cu siguranță, readusă în actualitate, chiar dacă celebrul roman nu a fost considerat o distopie), autorii ca Margaret Atwood sau Jean Hegland (cu al său Into the Forest) nu mai au nevoie de gesturi escapiste atât de îndepărtate, preferând să-și descrie viziunile chiar pe fundalul propriului lor prezent. Astfel, noile distopii tind să se de-politizeze, îndepărtându-se de lumile ficționale care incarnează extremismul ideologic, pentru a ataca noi puncte nevralgice ale contemporaneității, printre care cel mai sensibil pare să fie ignoranța totală a rupturii dintre individ și mediul înconjurător. 

P.S.: Celor care folosesc expresia "muncă de chinez bătrân" le recomand (pe lângă documentarele care arată modul în care, în multe spații din China, polenizarea a devenit un proces manual) recentul roman scris de Maja Lunde – Istoria albinelor. Îi las pe dumnealor să decidă dacă această carte este sau nu o distopie. Sau o formă de realism ecologic.