La sugestia unui prieten parizian, în luna decembrie, anul trecut, am fost la Centre Pompidou să vizitez expoziția lui Christian Boltanski, unul dintre artiștii vizuali inediți ai timpului nostru. Concepută asemenea unei vaste deambulări printre sensurile vieții și ale memoriei, ale uitării și ale istoriei, expoziția-instalație Faire son temps propune o reflecție submersivă asupra ritualurilor și codurilor sociale, ale miturilor și legendelor celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. Încă de la primii pași, nu doar văzul, ci și auzul, derma, întreaga ta sensibilitate intră în contact cu o operă sensibilă și corozivă, asemenea unei stări de veghe lucide asupra culturilor noastre, a iluziilor și a tuturor (des)vrăjirilor trăite de individul contemporan atât sub raportul memoriei sale individuale, cât și colective. Concepută sub forma unui traiect, dar și a unei opere în sine, instalația îl determină pe vizitatorul inocent să se cufunde într-o descindere în centrul unei meditații asupra prezervării individului uman. Maniind plasticitatea și temporalitatea proprie teatralității, domeniu în care artistul se investește de ceva timp, Boltanski construiește scena unei metafore a ciclurilor umanității, de la nașterea până la dispariția sa. Imaginea, imaginea-model sau nu, fotografia este cea care-i pune la dispoziție artistului materia, dar și meșteșugul, metoda potrivită pentru a inventaria și a clasa, a organiza o artă a memoriei, asemenea lui Carlo Ginzburg a cărui operă o admiră. Arta lui Boltanski își propune să scoată la lumină din tenebrele istoriei, din profunzimile pământului, din petele negre ale memoriei colective, sub forma unor oglinzi, a unor semnale difuze, vizuale și acustice, imaginile palimpsest, urmele șterse de uitare sau de vină, amintirile încețoșate care ne îndeamnă să nu uităm, să refuzăm orice urmă de negare. Arta lui devine, astfel, o formă finală de anchetă, în care simțurile individului sunt supra-acutizate pentru a asigura o vigilență maximă: așa ceva nu trebuie să se mai întâmple! Parcursul nostru în acest univers fantomatic în care sunt prinse chipurile și vocile trecutului, dar și obiecte materiale, imagini-martor, începe și se termină, asemenea unui joc de societate, prin imense panouri formate din becuri luminoase care anunță Plecarea și Sosirea.

Vocabularul lui Boltanski recurge la obiecte evanescente, de cele mai multe ori (proiecții), la piese impalpabile sau la elemente fără importanță, neglijate, ale vieții cotidiene: cutii de metal, becuri, haine vechi, încălțăminte uzată, lămpi de birou, perdele, așternuturi de pat suspendate de plafon. În centrul acestui univers imaterial, al acestor categorii de obiecte clasate și etichetate asemenea unui colecționar, se află fotografiile în alb și negru care vorbesc despre cei dispăruți, despre prietenii care nu mai sunt printre noi. Imaginile celor morți se descompun în umbre chinezești care alternează cu imaginile unei peisaj de iarnă polonez filmat cu telefonul. Pătrunzi dintr-un univers în altul, se schimbă cromatica, dar și densitatea, aerul devine vâscos sau asemenea unei pânze de păianjen, sunetele și vocile sunt imperative, te silesc să te oprești, să le răspunzi, încerci să dai un sens mișcării, dar ești doar un pion rătăcitor printre umbrele trecutului. Mai încolo dai peste conglomerate de cutii metalice ce seamănă cu niște building-uri, te învăluie sunetul unor clopoței atârnați de ierburi înalte, iar vibrațiile lor metalice sună asemenea spiritelor celor dispăruți sau asemenea țipătului fals al balenelor emis de instalațiile de pe malul mării, prin care trece vântul, ca într-o veche legendă din Patagonia. Și iarăși imagini ale morții, ale victimelor și ale călăilor Shoah-ului, unii lângă alții, ca într-o paranteză a morții. Ca un rapel al Omului care merge de Giacometti, costume negre suspendate de niște șevalete, se animă la trecerea spectatorului și încep să-l întrebe: "Spune-mi, ai suferit?", "Spune-mi, ai vomitat?", "Spune-mi, ți-a fost frică?"... Instalații de captare a sunetelor, a vibrațiilor, a emoțiilor privitorilor care devin, astfel, un receptacul enorm al trecutului, al memoriei, o piedică împotriva uitării. Am trecut de panoul Sosire cu o acută senzație de mal à l’aise care nu s-a estompat decât târziu, în aglomerația urbană pariziană.