Citești un roman și te încântă, iar la câteva săptămâni după aceea constați că puține lucruri ți-au rămas în minte, uneori doar episoade, alteori un nume de personaj. Ții minte o scenă, dar ai uitat cum se termină cartea. Rămâi doar cu un gest fragil, pomenit în fugă, alcătuit din câteva cuvinte, dar cu toată această labilitate, știi precis din ce roman face parte, cum era îmbrăcat eroul și chiar unde & când ai citit cartea. Iar aceste mici amănunte, alcătuiesc până la urmă lumea ta de cititor, un interior, de fapt, care determină subtil toate celelalte cărți pe care le vei citi. 

Trecând prin minte câteva ficțiuni care fac parte din mine, încep să desenez o hartă a unui imaginar care mă definește ca cititor. Câte să fie? Hai, să zicem - primele 6 cărți, la întâmplare. 

W. Faulkner: Absalom, Absalom

Roman capital pentru mine, redus la o singură imagine:  tufa de glicină, înflorită a doua oară, lângă fereastra d-șoarei Rosa Coldfield. O casă întunecată, o istorie cruntă, o conversație pe care n-o uiți. Unul dintre cele mai puternice romane din toate timpurile, plasat în inepuizabila geografie faulkneriană, numită Yoknapatawpha, o narațiune densă, cu situații de un omenesc răvășitor, Absalom, Absalom, crește grav, din povestea colonelului Sutpen, venit “cu o droaie de negri străini după el", pentru a rade totul în cale. Este o poveste care începe cu vizita tânărului Quentin într-o casă sinistră, ca un coșciug, unde o bătrână domnișoară în negru îi povestește lucruri oribile.

Complex și complicat narativ, romanul îți bagă în creier un personaj pe care îl detești dar care, în ciuda sentimentelor tale, te uluiește (Supten) și un povestitor oracular, de tragedie antică (Rosa). Iar în ciuda tensiunii scriitoricești, în ciuda confruntărilor epice fără egal în literatură, mintea mea continuă să fie plină de tufa de glicină de la fereastra Rosei, povestitoarea. Tot eposul se derulează în mirosul narcotic al glicinei, ceea ce face ca acest roman să se afle etern în cufărul meu cu amintiri. 

Alfred Döblin: Berlin Alexanderplatz

Soneria de la ușă urlă, Franz iese dar nu e nimeni, deși cineva a lăsat un plic. Prudența, pașii moi de pe coridor - totul e intact în amintirile mele. Plicul este în sfârșit deschis! În el se află alt plic și un petec de hârtie cu o explicație: scrisoarea a fost pusă din greșeală în altă cutie poștală. Totuși, cel care se milostivise să i-o aducă nu vrea mulțumiri, nu vrea publicitate: el scrisese acest mesaj cu un scris prefăcut. Pe plic este adresa lui Franz, dar este menționat alt destinatar - Sonya. Scrisoarea începe siropos, țin minte că nu citește decât prima propoziție... 

E un fragment din Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin, o carte masiv construită, cu discurs dinamic, ancorat într-un prezent interminabil și pregnant.

Patrick Süskind: Parfumul

Din Parfumul lui Süskind mi-a rămas în minte episodul în care Grenouille începe să învețe artele subtile ale mixturii, făcând săpunuri, rujuri și pudre, prafuri pentru curățat dinții. Amestecă lichide misterioase care ondulează părul pe termen lung. Văd încă distilatorul, împodobit cu un cap de maur, în care aruncă plantele mărunțite, îl urmăresc cum întețește focul, așteptând să bolborosească fiertura. Apoi aburii trec prin tuburi și apar picăturile de esență - parfumul. Am văzut recent și serialul în cheie realistă (2018, r. Philipp Kadelbach), făcut după roman, care, deși eliberat de poezia peliculei lui Tom Tykwer (din 2006), păstrează nealterată impresia mea, amănuntele vizuale ale micii distilerii, pusă pe picioare de parfumierul Baldini. Și el face parte din scenă: îl țin minte notându-și asiduu mișcările vrăjitorești ale lui Grenouille.

Cesare Pavese: Noapte de sărbătoare

În proza lui Pavese e mereu vară. Piatra străzilor e fierbinte, iar soarele e topit ca-n picturile expresioniste. Elena și Stefano se strâng în brațe, fără să știe exact ce vor. E noapte de vară, ți se taie respirația din cauza brizei și a trenului care șuieră, amintindu-ți c-ar trebui să fii în altă parte.

A doua zi, Stefano coboară pe străzile înfierbântate, fără să privească spre prăvălia din care Elena îl urmărește cu ochi înlăcrimați. Se preface că n-o vede, că n-o știe... O ia pe drumul de lângă faleză, intră în conversații care nu-l interesează câtuși de puțin, așteptând de fapt seara, întâlnirea cu Elena, îmbrățișarea.

Miguel de Cervantes Saavedra: Don Quijote 

Doamne, câte sunt de ținut minte din cartea asta! Dar să nu trișăm! Prima scenă venită în minte: noapte de vară, Andaluzia. Lucinda și Cardenio vorbesc la fereastră, iar fețele lor sunt luminate de o candelă minusculă din odaia Lucindei. Iubirea lor trece în cuvinte, care, pe lângă aripi, poartă și tresele înțelepciunii. Înaintea arzătoarei atingeri, care ia diverse forme în imaginația celor doi îndrăgostiți, înainte de poftele profane, există desigur pasul cel greu. Cardenio trebuie s-o ceară în căsătorie. E un pas important, care cere chibzuială și timp. Dar exact aceste două lucruri spulberă orice iubire. Cât s-a gândit Cardenio, un grande al Spaniei a pus ochii pe frumoasa Lucinda. Visele s-au făcu praf, dar lui Cardenio i-a rămas o singură consolare: întâlnirea extraordinară dintr-o altă noapte de vară cu neînchipuitul Cavaler al Tristei Figuri.

Khaled Hosseini: Splendida cetate a celor o mie de sori

Nu este încă vară, ci final de aprilie, o zi călduroasă, în care totul pare să se descompună. Kabul, după război, trecut prin fum de obuze și prin praf de pușcă, văzut la orele dimineții, prin spațiul îngust al unei haine, care transformă orice femeie într-o sperietoare de ciori: burqa. 

Case fără acoperiș, vânzători de potârnichi, taxiuri. Plus două femei care încearcă să fugă de-acasă, să scape de un bărbat tiran. Ajung în autogara Lahore Gate, unde se văd înșirate autobuzele, gata de plecare. Doar bărbații pot cumpăra bilet. Se roagă de un nene care pare blajin, iar omul se oferă să le cumpere bilete și chiar să le ia pe lângă familia lui. Prin autogară patrulează mujahedinii, tropăind cu bocancii, arătându-și kalașnicovurile. Sala de așteptare e plină de femei ascunse sub burqa, de bărbați care stau la coadă. Pe fereastră se văd muncitorii care urcă bagajele pe autobuze, iar printre picioarele oamenilor trece un câine. El n-are burqa, e liber să privească. 

Sosește ora plecării, soarele a încins tabla mașinilor, iar cele două femei sunt săltate de poliție.

Bărbatul binevoitor le-a turnat.

Ah, oamenii ăștia atât de cumsecade… îmi taie cheful să mă mai gândesc la alt roman.