După douăzeci de ani, parcimonios cum îl știm, Ion Mureșan publică la Tracus Arte ediția a II-a, revăzută și adăugită,  a volumului Cartea pierdută (O poetică a urmei), cu o postfață de Al. Cistelecan. Cartea cuprinde 26 de eseuri, structurate, inegal, în două părți: Privirea în urmă și Orașul din oglindă. 

Pentru mine, apariția cărții a fost un bun prilej de relectură, dar într-o altă cheie. Prima dată când am citit această carte, aș fi spus cu tărie (și nu cred că aș fi greșit) că Ion Mureșan dorește să resusciteze puterea pierdută a imaginației. Basmele lui par texte pentru oameni mari citite de un copil. Gândirea (adică imaginația, această admirabilă funcție de a de-construi și a re-construi realul, mereu altfel și mereu surprinzător) transcende schematismul propriu basmului, dorind să-l îmbrace într-o structură nouă, în care funcția imaginarului ocupă un loc important și constant. Puterea imaginației este o extindere a Binelui asupra Răului (O poveste fără sfârșit [o paranteză]).

Apoi, este tentația de a interpreta aceste eseuri în cheie husserliană, cheie oferită de autorul însuși, care face referire la cartea lui Edmund Husserl, Fenomenologia, descriind structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte, ci ca esență a lucrurilor (eidos). Trecând prin principiul intenționalității, (via Franz Bretano), ajungem la diferența dintre noetic și noematic, de exemplu, la diferența dintre verbul a crede și substantivul rezultat (ceea ce este crezut), ca în primul eseu, Note la un Paradis pierdut. Se lamentează că nu poate să ajungă la "lucrurile însele", spre deosebire de fetița căreia îi era suficient să întoarcă tabloul ca să aibă dreptate în ceea ce privește titlul pe care i l-a atribuit din start. 

Ion Mureșan pune lumea sub semnul dubitabilului, în sensul că lumea nu mai este acceptată ca atare, ci ca fenomen de existență. Prin urmare, judecățile, credințele, ideile, convingerile, până și valorile noastre sunt puse, astfel, sub semnul întrebării. Seamănă cu un descensus ad inferos, destinat doar poeților și copiilor ("Prâslea cel voinic și merele de aur" sau despărțirea de copilărie). 

În general, nu putem stabili o diferență reală între obiectele imanente sau intenționale, pe de o parte, și obiectele veritabile și transcendente, pe de altă parte, care le corespund. Fetița artist îi demonstrează autorului că există o prăpastie între intenție și evidență, situație în care însuși lucrul este prezent conștiinței cunoscătoare, întocmai așa cum este vizat. Evidența apodictică elimină orice urmă de dubiu. Eseistul pornește în căutarea Cărții/a Literaturii, asemenea personajelor Olgăi Tokarczuk din romanul Călătoria oamenilor cărții.

O altă posibilă cheie de interpretare a eseurilor lui Ion Mureșan este cea oferită de programarea neurolingvistică. Posibilitatea este cu atât mai mare, cu cât multe dintre aceste texte se adresează vizualului, auditivului sau kinestezicului. Procesăm informația prin simțuri, iar limitele realității noastre sunt limitele simțurilor noastre. Limbajul nu este lucrul cartografiat, iar cuvintele nu fac altceva decât să indice structura experienței, mai ales că ele nu se confundă cu obiectele pe care le reprezintă. Scanăm realitatea cu limbajul nostru și apoi considerăm imaginea ca fiind realitatea în sine. Programarea neurolingvistică se bazează pe influența limbajului asupra minții noastre (neuroplasticitate) și asupra comportamentului nostru ulterior. Ideea se regăsește, printre altele, în eseurile Despre oamenii care vorbesc singuri (o paranteză), Note despre povestitori și O poveste fără sfârșit (o paranteză): 

"Mintea noastră nu poate îndosaria decât finaluri fericite. Pentru că, încă din copilărie, mitul ne pregătește pentru festivități. Memoria nu arhivează decât dosare rezolvate."

Prin urmare, experiența nu are, prin ea însăși, niciun sens. Ea există pur și simplu. Noi îi conferim sens, în funcție de convingerile, valorile, preocupările noastre. Reîncadrarea presupune schimbarea felului în care copilul, de exemplu, percepe evenimentul, vorbirea de una singură a bunicii, și îi schimbă sensul. 

"Speram ca interlocutorul bunicii va veni să o caute. Speram să-l surprind vorbind singur: o ființă de umbră, un glas fără trup, un gol vorbitor". 

Reîncadrarea prin limbaj permite vederea cuvintelor într-un fel diferit, iar aceasta stă la baza miturilor, a legendelor și a poveștilor. 

Ion Mureșan participă la crearea universului, nu este doar un simplu receptacul al acestuia, dând naștere unei lumi prin cuvântul care se transformă într-o carte: 

"Cartea, în schimb, conține toate discursurile. Vorbirea noastră este o vorbire din robia cărții. Pentru că nimic nu este în simțuri care să nu fi fost mai înainte în cărți."