OPTm
nr.crt.

Albilița este o povestire care s-a născut în urmă cu nouă ani, într-o perioadă în care am scris foarte puțin. Într-o mare măsură, existența acestei povestiri i se datorează unui prieten care, între timp, s-a dus dincolo, traducătorul și omul de radio Ștefan Ghidoveanu. El a insistat să-i scriu o poveste pentru proiectul unei colecții de proză scurtă. 

Așa că am început să lucrez la un text care săpase de multă vreme în mine. Mă frământa ideea unui personaj care are puterea să picteze cu propria imaginație. Un personaj ale cărui vise apar pictate pe pereții clădirilor. Așa a luat naștere Anita, fetița din povestirea Albilița. O fetiță autistă ce trăiește în România cenușie din anii ‘80. Visele ei, noapte de noapte, pictează în mod misterios fluturi colorați pe blocurile din cartier, alarmând autoritățile, entuziasmând copiii din oraș, punând pe jar întreaga localitate.

Cât de complicat este să-ți expui visurile despre libertate în plină dictatură! Și cât de neobișnuiți pentru cei din jur sunt oamenii care îndrăznesc să facă asta! Pentru mine, Anita este artistul neînțeles, izolat într-o societate totalitară incapabilă să comunice cu el, însă gata oricând să-l abuzeze, să-l izoleze, să-l umilească și chiar să-l ucidă.

Albilița a fost inclusă în Omulețul din perete, volumul meu, publicat la Editura Nemira, iar anul trecut a apărut, spre marea mea bucurie și surpriză, și în limba engleză, sub denumirea de The Small White, în Apex Magazine, una dintre cele mai apreciate reviste de fantasy și science-fiction din Statele Unite ale Americii. Traducerea a fost realizată de Sebastian Simion.

Schițată în doar câteva tușe, Anita îmi este acum cel mai drag dintre personajele mele fiindcă, dincolo de poveste, îmi spune cât de importante și puternice sunt visele și cum, deși fragile și aproape imperceptibile, bătăile unor aripi de fluture pot schimba, la un moment dat, o lume întreagă.

Excerpt

Albilița, povestire inclusă în volumul Omulețul din perte și alte povestiri fantastice

Anita arăta ca oricare alt copil. Era îmbrăcată în pijamale cu fluturi și fluturi erau desenați pe toți pereții. Mii de fluturi suprapuși, întinși ca igrasia din colțuri până în tavan, cu aripile desfăcute exact ca în imaginile de pe mărcile poștale ori de pe cutiile de chibrituri. Fetița își ținea cubul Rubik în mână și murmura ceva atât de încet încît zgomotul vântului ce se pornise din senin afară îi acoperea glasul. Părea doar că mișcă încet din buze, în timp ce învârte fațetele cubului. M-am așezat în fața ei, însă nu m-a privit, de parcă eram invizibil. 

- Las-o în pace, mi-a șoptit Teo. Hai să-ți arăt televizorul. E color.

- Ei, na?! am făcut eu, însă doar așa, să mă arăt interesat. 

În fapt, nu mi-am desprins ochii de pe Anita. Apoi, în timp ce Teo a pornit-o ușor către sufragerie, acolo unde cred că era televizorul, eu am dus mâna la ghiozdan de unde am scos borcanul în care țineam închis fluturele alb. L-am așezat ușor în fața Anitei. Albilița a mișcat încet din aripi, apoi a rămas nemișcată, cu antenele întinse către sora Teodorei. Mâinile fetei au încetat să mai răsucească cubul colorat. De altfel, toate fețele păreau potrivite acum pe câte o culoare, iar Anita și-a ridicat privirea, ușor, către mine.