De îndată ce a apărut, la finele lunii octombrie 2020, trailer-ul noului film produs de Michael Bay și regizat de Adam Mason, Songbird, producția a primit eticheta de "exploitation cinema". Trama peliculei este simplă, dar familiară: America este surprinsă în cea de 214-a săptămână de carantină, după ce o variantă mutantă a virusului Covid-23 s-a dovedit a fi capabilă de a ataca direct țesutul cerebral. Cifra deceselor la nivel mondial a depășit cu mult cifra de 100 de milioane, iar autoritățile creează adevărate tabere de izolare (o metaforă transparentă a lagărelor de concentrare, care, merită să amintim, nu au fost inventate de naziști, ci de anglo-saxoni, ca soluție expeditivă în timpul războiului împotriva burilor), trimițând forțele de ordine să ridice de la domiciliu persoanele suspectate de a fi contractat deja maladia. Pe fondul acestei tragedii umane de proporții biblice, se țese cu timiditate idila dintre Sara și Nico, doi tineri aflați în izolare în apartamente îngrămădite și generatoare de psihoze.

Nu am intenția de a declanșa o polemică legată de oportunitatea scoaterii pe piață a unui astfel de film, în condițiile în care numărul real al celor decedați doar în America astăzi se apropie de 400000, ci doresc doar să subliniez că resping ferm eticheta aplicată acestui film, aceea de "exploitation cinema". Diferența semantică pe care încerc s-o punctez rezidă în caracterul de alertă ideologică pe care o declanșează Songbird: departe de a exploata o criză sanitară, regizorul și producătorul urmăresc să atragă atenția asupra pericolelor neglijenței și nepăsării autorităților, pe fondul cărora orice criză se poate metamorfoza rapid într-o catastrofă. Revolta generată de apariția acestei producții se leagă, paradoxal, tocmai de caracterul ei oportun.

Astfel, pandemia cu care ne confruntăm în prezent s-a ivit nu doar în prelungirea secretomaniei unui stat autocratic precum China, decis să controleze atât informația, cât și conținuturile concrete ale acesteia chiar cu prețul vieții cetățenilor pe care este chemat să le protejeze, ci și în prelungirea unor decizii dezastruoase și tardive ale Organizației Mondiale a Sănătății și, ulterior, ale guvernelor naționale, evident mai hotărâte să riște sănătatea alegătorilor mai curând decât propria putere politică. Avem cu toții de învățat din vizionarea acestei parabole, în care contururile sunt doar ușor îngroșate: unii că trebuie să abandoneze o dată pentru totdeauna o sumă de prejudecăți conspiraționiste și să accepte realitatea insidioasă a virusului, iar alții că ieșirea dintr-o criză sanitară nu se poate face decât prin dovezi indelebile de solidaritate civică. Cum spunea un refren prăfuit, dar stringent tocmai grație banalizării: nu putem reuși decât împreună.

PS Campania de vaccinare trebuie susținută cu hotărâre de toate persoanele informate și raționale, care le pot explica astfel prietenilor și colegilor că vaccinul anti-Covid nu prezintă riscuri majore și că inocularea în masă constituie unica modalitate de a rupe cercul vicios al răspândirii virusului.