Mă tot întreb de ce mi se pare dificil să fac un bilanț al acestui an imposibil și îmi răspund că probabil din cauză că nu s-a încheiat încă acest eveniment care ne-a întors obișnuințele peste cap în toate aspectele, dar zdruncinând mai ales obișnuința de a ne considera viețile și sistemul (social, politic) și istoria (personală și globală) ca fiind definitiv înscrise pe traiectoria siguranței, stabilității și acumulării (capital, tehnică etc). Doar la final vom putea ști despre ce a fost vorba cu adevărat. Cu toate că am tot scris în trecut și despre distopii și despre apocalipse, acum m-am trezit într-un blocaj al indeciziei, care nu s-a terminat nici acum, la final de an: e un eveniment distopic sau unul apocaliptic (poate ar trebui să facem bilanțul la începutul noului an chinezesc, care începe abia din 12 februarie...)? Dacă e o epidemie obișnuită, de unde răspunsul imediat, oferit de fiecare guvern și caracterizat de aceeași isterie irațională (ulterior foarte lucrativă)? Avem de-a face cu o nouă fază a implementării unui coșmar distopic (pentru mine) și utopic pentru alții, acela al digitalizării totale și forțate a lumii, un ultim pas spre supravegherea totală (cu ocazia unei pandemii, cu care nu are de fapt nicio legătură, acesta fiind și efectul cel mai suprinzător pentru mine al coronavirusului: brusca dependență totală, inventată parcă peste noapte, de computere, aplicații, telefoane, procesoare competitive, viteză mare de internet etc)? E vorba de o simplă epidemie sau e ceva mult mai grav, din care nu ne mai revenim (cu toate că sperăm fiecare la reîntoarcerea în vremuri ante-pandemice)? Oare e un experiment tehnico-științific sau e purul hazard al istoriei (finalul unei perioade și începutul alteia)? E prăbușirea unui tip de civilizație bazată pe mișcare continuă, pe dislocare, călătorie, schimb, comerț, interacțiune și începutul unei noi paradigme, în care reintrăm în izolare pe termen lung? Cum se împacă realismul unei boli cât se poate de concrete cu instaurarea virtualității digitale, care absoarbe progresiv tot mai mult din viețile noastre?

2020 a fost de fapt un an ireal și contradictoriu în toate privințele, începând cu asasinarea acelui general iranian cu ajutorul unei drone, cu panica din primele două luni de pandemie și terminând cu asaltul de la Capitoliu, eveniment petrecut în timpul scrierii acestui text. Sunt scene-clișeu desprinse dintr-un film apocaliptic de categorie B, care îl fac din nou profetic pe Jean Baudrillard, care sublinia mereu că realitatea ține să copieze ficțiunea (nu e întâmplătoare nici folosirea în exces a cuvântului "scenariu" în toate discursurile oficiale, dar și mediatice): golirea rafturilor din supermarketuri, stocurile de hârtie igienică și conserve, străzile pustii ale orașelor, poliția și armata postate pe la intersecții, crainicii televiziunilor transmițând din spatele măștilor, izolările, succesiunea de decrete "militare", triumful total al birocrației (în fiecare zi trebuia verificat dacă posezi declarația corectă pentru ieșirea din casă) și, la final, abuzurile forțelor de ordine în diverse colțuri ale lumii, abuzuri declanșate și de situația tensionată a lumii.

Cu tot acest efort din partea oficialilor din toate țările lumii de a face anul total irespirabil, nu pot uita momentele de scurtă relaxare când mă plimbam cu bicicleta pe străzile pustii în căutarea hranei zilnice, într-un aer tot mai proaspăt și fără mașini, trăind pe pielea mea capitolul despre perspectiva ultimilor supraviețuitori ai ficțiunilor post-apocaliptice (desigur, virusul a rămas până târziu o entitate invizibilă, doar cu efecte la nivel imaginar). Să nu uităm că această reverie stranie, dar atât de tipică și pentru personajul și pentru spectatorul acestor "scenarii", a fost făcută posibilă de niște decrete care sunau al naibii de distopic (îngrădirea temporară a libertăților noastre de bază), tocmai pe când nu aveam prea multe cazuri (la momentul decretării stării de urgență erau doar 14 bolnavi de covid). Pe când virusul, oricum o entitate despre care oricine poate presupune orice, și-a făcut simțită prezența, nimeni n-a mai vrut să audă de boală, mai ales că prim-planul a fost ocupat de alegeri (primărie, alegerile americane, apoi cele parlamentare la noi), iar planul general a fost umplut de noi, restul, sufocați în spatele măștilor purtate peste tot, dar liniștiți că vom fi protejați.

În cazul meu, decretarea stării de urgență m-a prins citind Pianistul de Wladyslaw Spilman și recitind Jurnalul Annei Frank, două narațiuni autobiografice despre claustrare, ambele pe fondul unei stări de urgență maxime (Al Doilea Război Mondial), scrise sub presiunea numărătorii inverse, prima ca poveste adevărată a unei supraviețuiri miraculoase, a doua cu un sfârșit tragic. Se potriveau bine mai ales cu momentul acumulării de provizii: era cel puțin ciudat acest paralelism al listelor de cumpărături, obiecte sau provizii pe care Anne Frank, mai rar Spilman, le notau, un fel de exercițiu reconfortant al momentului.

De fapt 2020 n-a fost original deloc: prima parte a fost copiată parcă din filmul Contagion (2011), care la data premierei mi s-a părut total plat, de un realism neinteresant, la rândul său inspirat de povestea unui alt virus gripal, H1N1, mult mai puțin celebru decât actualul și veșnic "noul" coronavirus, iată, posesor al unor numeroase apelative, aproape oricare mult mai celebru decât virusul din 2009-2010. Oricum, nimeni n-a mai fost dispus să-și amintească de acel virus (presa a făcut mereu analogia cu gripa spaniolă din 1918, rareori comparația cu H1N1), tocmai pentru că, deși a făcut și el un număr însemnat de victime, atunci nu s-au închis universitățile, școlile (nici în SUA, unde virusul făcea cele mai multe victime) și nici n-a făcut din spălatul pe mâini un remediu, din purtarea măștii o conduită de comportament responsabil (plus obligativitatea ei în spații publice), fără a mai menționa celelalte efecte (obsesia cu digitalizarea, falia între cei care cred în virus și cei care nu cred etc). Totuși, azi filmul pare mult mai valoros tocmai în ceea ce atunci părea defectuos: acea "monotonie exasperantă" cu care urmărește răspândirea virusului este cât se poate de adecvată cu numărătorile zilnice ale cazurilor din orice ziar al anului 2020.

A doua parte a anului a semănat parțial cu filmul 4:44, Last Day on Earth din 2011 (regia Abel Ferrara): eram deja cu toții izolați la domiciliu, în spatele propriului ecran de laptop/tabletă/telefon, trădați mereu de vreun incident din fundal, ignorați de camerele oprite ale studenților. Filmul lui Ferrara fusese destul de vizionar în privința acestui sfârșit ineluctabil și deprimant, privit de fiecare exclusiv prin perimetrul propriului ecran de laptop/telefon/tabletă, hiper-claustrant și de-dramatizat, lipsit de sens și generator de sinucideri, de fapt în lipsa unor revelații, în lipsa oricăror reflecții și cu speranța salvării miraculoase dată de vaccinare (alt motiv de diviziune socială, pe lângă restricții și problema (meta)fizică a purtării sau nepurtării măștii).

Cu toate acestea, povestea lui Covid 19 n-a semănat cu niciun scenariu bio-apocaliptic citit de mine pe vremea când scriam la doctorat dintr-un simplu motiv: ficțiunea romanescă sau cinematografică au omis fiecare un aspect evident, și anume percepția asupra timpului, mai precis lentoarea, încetineala evenimentelor, dar mai ales a răspunsurilor pe care le primim și care ne fac mereu să ajungem la concluzii greșite, într-un proces firesc de căutare a sensului (aici se integrează și proliferarea teoriilor conspiraționiste, care au ca sursă aceeași nevoie de a face sens din informațiile fragmentare pe care le primim neîncetat). Cu alte cuvinte, până la certitudinea că lumea se sfârșește e cale lungă, în care multe comedii se pot întâmpla.

Cam pe când mă săturasem de pandemie, de astfel de întrebări maximaliste, la care oricum răspunzi, tot pare deplasat, greșit, conspiraționist sau iresponsabil, adesea cinic, rapid amendabil de către actualul cetățean hiperinformat sau contrazis inevitabil de noile informații și știri, cam pe când aerul de vară spulbera coșmarul distopic în care ne aruncaseră primele două luni de măsuri anti-pandemice, am aflat de revista Optmotive, bucuros că mai există reviste care publică și proză, așa că mi-am revăzut sertarul (de fapt fișierele) cu povestiri neterminate, găsind una scrisă în urmă cu trei ani, care nu avea nicio legătură cu spaimele momentului, dar inspirată din nesiguranțele altei epoci (anii 40). Era contactul cu o revistă unde te simțeai ca acasă de la primele lecturi, care are darul de a ne aduce aminte că literatura e un loc care rezistă politizărilor, că nu e musai un câmp de excluderi, de atacuri sub centură, de grupuri rivale, de etalare a unor orgolii, ci e un exercițiu de libertate, de gratuitate, de contact direct și firesc cu pulsul literaturii. Să mai menționez și faptul că umple un gol în privința deschiderii spre proza fantastică, spre proza retro, oferind exact ce ne trebuia în 2020 (și întotdeauna): eliberarea de sufocările prezentului.

Cum ar suna pe scurt un bilanț al anului? 2020, anul în care cumpărarea unei pâini s-a făcut cu declarație pe proprie răspundere, anul care a reinventat statul la coadă, dar și dragostea pentru conserve, anul care a mutat universitățile pe videochat, al infodemiei și incertitudinii totale, asezonată cu seriale Netflix, pe fundalul marelui serial al evenimentelor zilnice.

Sau, pentru mine, anul în care am publicat prima proză scurtă într-o revistă, cu ajutorul generoasei reviste Optmotive, revistă apărută la timp, pentru a tempera bilanțurile sumbre privind viitorul literaturii, al revistelor literare, și, desigur, criza cititului în România...