Ultima poezie, cu care Andrei Doboș își încheie volumul antologic Carst, propune o percepție a banalității și a nesemnificativului, a prozaicului și a casnicului, într-un limbaj tranzitiv, slab metaforic, dar capabil să construiască imagini debordante și pline de striații intime. Poezia Interese oculte înregistrează, aproape ca o (auto-)biografie, momentele-cheie din viața poetului, traversând perioada infantilă, copilăria, adolescența și ajungând până la maturitate. Acolada narativă se încheie cu momentul-zero al notației poetice. Ceea ce rămâne important atât pentru biografia lui Andrei Doboș, cât și pentru întreaga sa poetică din Carst este interesul pentru ocult, pentru partea nevăzută a lucrurilor și pentru misticismul indic ("Cam în aceeași perioadă/ l-am cunoscut pe primul meu/ guru,/ m-am dus la el să mă învețe yoga/ pt. o problemă de sănătate").

Experiențele de extază, prilejuite uneori de incantațiile mantrice, sunt tratate și egalizate cu oricare altă activitatea existențială a poetului: deopotrivă erosul, muzica hip-hop, prietenia, studiile superioare și descoperirile lăuntrice sunt tratate cu aceeași seriozitate. Atitudinea cvasi-stoică din finalul poemului ("Acum nu mai aștept nimic de la lume,/ dar nu mă pun nici măcar cu un deget/ împotriva ei. O las să-și țeasă miracolele/ și legile") validează o conștiință etică profundă, vizibilă pe tot parcursul volumului de versuri. 

Imaginea preluată din geomorfologie, a carstului cauzat de un proces lent al eroziunii stâncilor de către apă, pare să infuzeze mai toate poemele lui Andrei Doboș. Cu toate acestea, carsturi nu creează numai experiențele-limită, cele mistice sau extatice, ci și cele cotidiene, aparent lipsite de o latură metafizică. Versanții poeticii lui Andrei Doboș sunt disociabili într-o ipostază a poeziei ca act de scrutare exterioară sau de autoscrutare interioară și într-o ipostază a poeziei ca fel de a privi lumea "direct", tranșant. Universul liric ce reciclează anumite motive și imagini din istoria poeziei "naturale" se concretizează în dimensiunea vegetalului, a mineralului și a văzului microscopic. În unele creații ale sale, poetul își dovedește veleitățile etice și morale, identificându-se cu o poezie "ecologică", non-antropomorfică, centrată fie pe o reacție contemplativă în fața incomensurabilei naturi, fie pe o reacție participativă la existentul elementar. 

Atitudinea poetului față de univers se alcătuiește, adeseori, prin notația poetică de tip jurnalieră, într-un limbaj transparent al conversației personale, care să nu deformeze percepțiile și senzațiile cauzate de eveniment. În poezia Într-o dimineață, pe când purtam pantaloni scurți, se înregistrează o epifanie în mediul casnic, exprimată printr-o identificare a eului poetic cu reacțiile spasmodice ale unei viespi muribunde: "prin care dădeam de-a dura viespea/ încovrigat sub mine se întrupa/ fără ca măcar să bănuiesc/ ceva din grația și lumina ei". De altfel, mai toate poeziile lui Andrei Doboș adunate sub cupola unui "ecologism" poetic (ca o identificare identitară cu natura înconjurătoare, însă nu falsificată grandilocvent și saturat retoric, ci așa cum este ea înregistrată de percepțiile vizuale) se concretizează în fragmente similidiaristice, care găsesc, în decorurile elementare, evenimente existențiale de-a dreptul epifanice ("floarea soarelui/ îmi arde privirea,/ roșeața primilor trandafiri/ îmi arde privirea"). Identific trei atitudini lirice în Carst față de elementaritatea organică: o atitudine admirativă, dublată de o reverență în fața "Mamei Naturi", un sentiment de absorbție sau de apartenență la acest Organism Universal (uneori chiar de "osmoză" blagiană adusă la zi - fără o profunditate onto-teologică) și, în cele din urmă, o postură a nimicniciei umanității (pusă față în față cu macrocosmosul). Pentru această ultimă ipostaziere, simptomatică este poezia Pe cifre, care inventariază matematico-statistic incomensurabilitatea galaxiei, în comparație cu statura infinitezimală a omului pe Pământ: "durata medie de viață/ a unui homo sapiens agrilogistic/ este de 70 de ani (38, dacă ne gândim/ la durata așa-zis naturală)/ este nevoie de 1.000 de ani/ pentru formarea a 3 centimetri/ de sol fertil/ în universul cunoscut/ există trei sute de trilioane/ de galaxii [...]".

Dacă în filonul "ecologist", imaginarul natural este dominat de vitalism, efervescență, organicism, lumea fiind descifrată mai degrabă de un alfabet cosmicizat, celui de-al doilea imaginar al lui Andrei Doboș, din acest grupaj de poeme, îi incumbă elementul antropic, eroziv, degradant și supus diferitelor serii de entropii. Adeseori, în aceste poeme, meditația asupra naturalului este însoțită de constatările cotidianului ferm înrădăcinat în tehnologie ("Azi-noapte/ s-au inversat polii pământului./ Așa cum toată lumea știa că o să se întâmple/ de pe youtube"). Se pare că, în siajul literaturii postumaniste, poeziile din Carst asociază umanitatea, antropicul cu o componentă tehnologică inerentă (fără de care omul nu se mai poate concepe pe sine). Verva apoftegmatică din poezia S-au inversat polii pământului statuează acest nou tip elucubrant de cunoaștere "robotică" a lumii, mediată de ecrane (nimic nu mai este "șocant" pentru consumatorul profesionist de Hot News). Imaginarul prezintă în aceste tipuri de poeme (Plimbare în oraș, Singurul lucru acceptabil, Avertizări) un univers atât de mult erodat (de aici, cred eu, și metafora carstului), încât singurul salvator mai poate fi naturalul (de mult aruncat la coșul de gunoi al retoricii grandilocvente). Prospețimea poemelor "ecologiste" care contracarează imaginarul violent, similiapocaliptic din poeziile "antropice" este grupată și cu o viziune morală/etică asupra lumii, poetul propunând chiar un "cod moral" pentru acest "tărâm-pustiit-de-tehnologie" vertebrat deopotrivă de o atitudine stoică și de imperativului unui try everything: epuizarea tuturor experiențelor la care invită poetul din Aforisme și sfaturi ("Mai scrie/ câteva poezii./ Răvășește-i pe unii./ Măcar înduioșează-i [...]/ Regăsește câțiva prieteni vechi/ căutați locuri cunoscute, din trecut./ Vorbiți mult despre cine sunteți").

Volumul de poezii Carst încearcă să redescopere un univers pierdut, Natura, îndelung frecventată de antecesorii literari (se simte un pronunțat sentiment polemic față de artificializarea și falsificarea naturii la poeții pașoptiști și la sămănătoriști). Uzând de aceeași tranzitivitate a limbajului, de o efervescență a imaginarului și de o morală implicită, Andrei Doboș, acest poet al "intereselor oculte", caută, în permanență, reconectarea la Universul ființelor vii, la forfota biologicului și la "temperamentul" mineralelor, ca să drapeze un sentiment de înstrăinare din epoca postumanistă. 

Andrei Doboș, Carst, Alba Iulia, Editura OMG, 2020.