Privesc ochii unui pirapitinga, un pacu mai mare, probabil mort.

Stau în genunchi lângă cada din baie, baia mea care îmi povestește mucegaiuri, țin peștele de aproape un metru în brațe, miroase a Amazon, a sălbăticie, a alge, sufletul meu poate fi oriunde, ochii peștelui se trec prin ochii mei ca printr-o strecurătoare, văd cerurile Americii, mă opintesc, ridic namila, îmi scapă, trebuie să o învelesc într-un prosop, ceva, alunecă, este peștele meu mântuitor, alunec și eu, mă duc pe spate, ghemuit, mă ridic, îmi strecor degetele mele de pianist ratat, urăsc muzica, în urechile animalului, îl trag pe jos până în sufragerie, n-am covor, îl las acolo, pe podeaua murdară, printre câteva cărți și reviste, ziare vechi…

Iau un foarfece de pe birou, unul mare, mă așez turcește, răsuflu adânc, introduc una dintre lame în burta peștelui, carnea se opune, renunț la unealtă, începutul a fost făcut, degetele, mâinile sunt deja pline de sânge, forțez, rup, scot toate mațele alea, caut inima, o găsesc, sunt eu, o ridic spre lustra în care două becuri chioare predică despre lumina oamenilor, mușc din ea, nu-mi place, îmi vine să borăsc, scuip, scuip, îmi vine să urlu, dar nu mi se pare decent, las inima pe birou, mă duc în balcon, unde am uneltele, iau un ciocan, am vreo patru, am și un piolet, un chiron, da, am o pasiune, bătutul de chiroane, mai am și alte pasiuni, mă întorc în sufragerie, iau inima, împing chironul să intre, încerc să-l bat în perete, dar peretele e beton armat, e ca și cum i-aș declara dragostea femeii pe care o iubesc, renunț, mă duc la lemnul ușii, acolo va merge sigur, bat chironul, dau de vreo câteva ori, atent, cu ciocanul, apoi mă întorc la cadavrul acela, la zeul meu, trebuie să iau un cuțit, e mai sigur așa, îl tranșez, file, file, le pun aiurea prin jurul meu, îi rup coloana citând, sunt locuri prea înguste pentru îmbrățișări /bagă de seamă s-au aburit geamurile e șapte jumătate/trece ecoul cu cap de insectă , Naum, și, de acolo, scot, cu grijă, femeia visurilor mele.

O ridic spre cele două becuri, aștept ceva…

*

Am cheltuit o mică avere pentru acest pirapitinga.

Dar nu poți fi meschin când este vorba de iubire. Mântuitorul s-a sacrificat pentru oameni, trebuie să, când iubești, să, să, totul trebuie făcut pentru iubire, pentru iubirea ta, care, când devine exemplară, nu mai este deloc numai a ta, e a tuturor, chiar dacă efemerul este un înger pe care nu îl suport, la urma urmelor trebuie să vă mărturisesc: în ceea ce mă privește, cred că nu mă suport nici pe mine, chiar mă credeam posedat, dar am citit mai multe cărți, Părintele duhovnic are și el sfaturi bune, ce am fi fără Biblie, armonia trebuie păstrată, citesc mai tot ce citește și ea, deoarece, de la Heathcliff mi-a rămas în minte, mai exact de la Catherine știu că, atunci când iubești, trebuie să devii una cu persoana iubită, și ea mi-a recomandat odată "Exorcizat" de unul Radu Găvan, nu știu ce este cu el, dacă Amalia nu a mai citit nimic de el, nici eu, dar când am citit chestia cu exorcizatul mi-a plăcut ce spunea personajul despre, despre împlinire, și John Fowles, autorul ei preferat prin primul an de studenție, spunea că "singurul scop uman e împlinirea", am notat pe undeva, poate o să găsesc cândva, cert este că trebuie să faci cam tot ce îți trece prin cap, nu ceva ireversibil, dar mai ales SĂ AI GRIJĂ DE CEI LA CARE ȚII.

Personajul lui Găvan este un ratat, fără nicio îndoială, dar Amalia are o slăbiciune pentru cei ca el, chiar Andri, bărbatu-său, este un ratat, iartă-mă, Doamne, nu pot decât să-l urăsc, el mi-a luat-o pe Amalia, Amalia mea, pe care am iubit-o din leagăn, la propriu, din leagănul pătuț, eu sunt cu câțiva ani mai mare, dar nașul mi-a fost ca un tată, nașul, tatăl Amaliei, onorabilul, respectabilul domn Maximilian Nechita Ioan, de care își bate joc în manuscrisul lui satanic, chintesență a indecenței... Și eu o legănam, când a început să stea în poponeață, eu îi făceam teatru de păpuși pe marginea pătuțului și ea râdea, se uita cu ochii ei la mine și râdea, se prăpădea de râs când o făceam pe Lupul cel rău, pe piticii, pe Regina cea Rea din Albă ca Zăpada, eram cel mai amuzant lup din istorie, nu știu cum făceam, dar răstălmăceam totul, ca să nu se sperie, nici negrul nu mai era negru când îi povesteam eu despre cele întunecate...

Desigur, poate eu sunt subiectiv, că doar eu sunt chiar iubirea pentru Amalia, și ceea ce este iubire, acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni, este și puritate, este un fel de ceea ce este pentru acum și totdeauna...

*

Citindu-i manuscrisul, ura mea, deși religia, credința, iubirea mi-o interzic, ura mea a crescut cât un tigru de casă, cât o stea de cameră gata de implozie; și pentru că vedeam că, într-un fel, semănam cu el și de aceea tot ce voi face, voi face ca să nu mai semăn cu el, el, un Hamlet de mucava, un cățel jigărit, un vierme care nu a știut să iubească, să cinstească ceea ce i s-a dat în pofida mea, pentru a mi se da, mie, o lecție, oho, ar trebui o mie de pagini, un dicționar al urii, dar nu vreau să dezvolt această ură, nu, el scria despre femeile pe care le-a iubit mai mult în vise și visări decât în realitate, de parcă asta l-ar justifica, tu, canalie, trebuia să o iubești doar pe Amalia, era taină și tu ai spurcat-o, jigodie, doar am fost martor la biserică, părintele a făcut de trei ori semnul crucii cu cununiile peste fețele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: "Cunună-se robul lui Dumnezeu, Andri, cu roaba lui Dumnezeu, Doina Amalia, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", apoi le-a pus pe capetele lor, întâi al mirelui și apoi al miresei.

Da, am fost martor și zâmbeam ca fariseul, nunta aceea nu mi-o iert, că nu am strigat că nu este posibil, că eu o iubesc mai mult decât oricine, că ea este unica, dar nu înțelegeam, și nici acum nu vreau să recunosc că am înțeles, că este ca un fel de pedeapsă pentru că nu am îndrăznit, nu am îndrăznit să fiu regicid, deoarece trebuia să le smulg cununiile acelea ce-i făceau precum un rege și o regină, dar ea era regina mea și va trebui să fac dreptate, cu orice preț, cândva, în numele acelor cununii care închipuie podoaba, cinstea și răsplata care se aduc curăției și fecioriei mirilor pentru care aceștia sunt încununați ca niște împărați, înzestrați cu puterea de a da viață, a naște copii...

Oho, da, când a născut prima fată, ce-am mai suferit, ca ultimul om, mai ales când a anunțat că nu va mai scrie, ea, care publicase două cărți de poezie, dintre care una primise premiul Uniunii, dar a spus că se va dedica doar noii ei pasiuni, psihologia, însă eu știam, știu că Andri i-a interzis să mai scrie, să mai publice, știu sigur că au avut niște discuții și nemernicul i-a sugerat că ar fi mai bine să abordeze altfel lumea literară, care este mizerabilă, mizerabilistică, mizeră, tot ce vreți cu mizer în cap...

Dar o să vă mai spun despre poezia ei. Este legat de taina mea cea mai mare, de dragostea mea pentru poezia lui Eminescu, singurul poet pe care îl iubesc... poate pe Nichita Stănescu îl respect, dar... vom mai vorbi despre poezie, despre poeți...

*

Prima ei carte, cea care a fost și premiată de către Uniune, era intitulată "Morel la Marienbad". Era un dialog al ei, liric, cum altfel, și cu Adolfo Bioy Casares, dar și cu Alain Resnais, dar mai ales cu Faustine, eroina argentinianului, "A." în filmul francezului...

Și cum ți-am scris o scrisoare, încă se mai scriau scrisori pe atunci, dar nu le-am semnat, nu pentru că nu aș fi vrut să știi cine te iubește, dar mi se părea banal, banală orice dragoste, deși a noastră era specială, atât de specială: ți-am scris că ai îmblânzit poezia, că ea nu te va mai sfâșia în colții realității!

Dar Andri a avut grijă să te omoare! Și fetele acelea ale tale, cu bolile lor cu tot... Dar eu te voi scăpa, te voi salva, vei învia, vei renaște!

Tu, Amalia, atunci "obiect sau ființă a contemplării", misterioasă Faustine, încă mai încerc să descifrez toată cartea lui Casares, Borges scria că este o carte perfectă, încă mai încerc să intru în acea carte pentru a rămâne acolo, împreună cu "Morel la Marienbad", eu să devin Morel, chiar să fiu el, așa cum ți-am și scris, deși, da, eu sunt un snob, asta înțeleg că sunt, dar nu vreau să rămân un snob și în iubire, rob al disprețului zeilor iubirii...

Cum mai stau zeii iubirii la pândă, să-l crucifice pe bunul meu prieten!

Îmi plac urmele cuvintelor tale. Îți deschid ochii pentru ultima oară. Îți aprind lumânările. Îți povestesc despre locul unde nu e nici viață, nici moarte, apoi mă fac urât, urât, urât, urât, urât, urât, urât, urât, urât. Nu e nimic de înțeles. Sinele tău atârnă la capătul patului. Dicțiunea este însă aceeași. Te ningi ca de obicei. Am mai văzut undeva omul acesta de nea. Ești pentru o clipă un nud perfect.

(fragment din romanul Niciodată la Mariánské Lázně )