Sentimentul de jenă este abia la pubertate. Istoricii care analizează societatea spun că până la începutul secolului al XIX-lea, sau, mai exact, până la Erasmus de Rotterdam și bine-cunoscutul lui manual de conduită, cuvântul "rușine" nu avea înțelesul pe care îl cunoaștem astăzi.

Rușinea îi era atribuită, de exemplu, unei fete care își pierdea virginitatea înainte de căsătorie sau, și mai grav, avea relații cu un domn care se limita la o noapte de amor. Dar această rușine nu avea întocmai consecințe "de conștiință încărcată" ci, pur și simplu, urmări pecuniare – considerate mult mai grave în epocă. Ca să o spunem pe șleau: fata își pierdea valoarea sau mare parte din valoarea la care fusese "estimată" inițial și nu mai putea fi "dată" după un domn cu stare – se întâmpla la țară, se întâmpla la oraș, se întâmpla pretutindeni. Mai mult, se considera chiar că dragostea nu are de-a face cu măritișul. Iubirea "se făcea" în afara căsătoriei, adică pe lângă...

Nici nu e de mirare că, în atare context, bordelurile apăreau precum ciupercile după ploaie, iar sifilisul era la el acasă pe bătrânul continent. Prostituatele erau considerate femei de înaltă ținută morală, indispensabile pentru păstrarea mariajelor... de către bărbați. Pentru că soțiile nu aveau voie sau ne-voie de bordel pentru a rămâne fidele bărbatului de lângă ele. Erau crescute de mici în spiritul naturalizării unui rol submisiv, iar "amantele soțului" făceau parte din acest proces de acceptare a inevitabilului, la fel de normal cum zahărul se caramelizează când e topit în oala de pe foc. Drept urmare, atitudinea lor față în față cu soarta era inevitabil prestabilită: "silenzio stampa". Ce-i drept, doamnele din înalta burghezie mai îndrăzneau să-și facă de cap pe ici, pe colo. Dar femeile simple, fără averi și zestre consistente, nu îndrăzneau nici să viseze la vreun drept. Ba mai mult, erau date afară din casă și riscau să rămână fără copii, în caz de îndrăzneau să iasă vreo secundă din starea de "silenzio stampa". Iar dacă preacurveau, adeseori se întâmpla să înfunde pușcăria.

Și totuși, tot în perioada cu pricina, ba chiar începând din secolul al XVII-lea, se dăduse startul "la furat". Băiatul "fura" fata (care striga de două ori: "viol, viol, nu săriți că-mi place!!!") și se ascundeau împreună până când părinții lor își dădeau consimțământul pentru o nuntă al cărei echilibru pecuniar era de multe ori precar. Ori el, ori ea era mai avută. De aici și nevoia de "furt", pentru a forța mâna unei legi nescrise a egalității financiare în vederea propășirii...

Ce era deci dragostea acum un secol, două? O relație de putere măsurată în averea împrăștiată pe fața de masă și în valuri de sifilis care aduceau împlinirea pe la colțuri. Plus excepțiile. Blamate chiar și de biserică, nu doar de întreaga societate laică.

Ei bine, odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea lucrurile s-au mai rostogolit puțin înspre forma pe care părinții noștri, născuți prin anii ΄50, au cunoscut-o bine, după care unii dintre noi tânjesc și pe care mulți încearcă să o recreeze, dar ajung, adeseori să se întrebe dacă nu cumva sunt doar niște inadaptați.

Dar ce s-a întâmplat atunci, prin anii 1900? Ei bine, la fel cum rușinea a devenit jenă și iubirea s-a metamorfozat în sentiment. Nu o carte a dat startul "chimiei", ci o stare de lucruri. Nu degeaba jurămintele se fac pentru a fi împreună "la bine și la rău", pentru că iubirea însăși s-a generalizat ca normalitate din cauza (sau poate datorită?!) sărăciei – sărăciei celor care au ajuns la oraș fără avere, fără standarde de păstrat, fără blazoane și bizoni. Fără alte constrângeri și în lipsa altor norme cruciale de respectat, proletariatul s-a văzut nevoit să-și asculte inima. Și, pentru o perioadă, chiar i-a plăcut. Cum însă bine spune o vorbă de duh, "dragostea trece prin stomac"; așa că, pe cale de consecință și urmând principiul "dacă nu mai e blazon, măcar ceva bani să fie", căsătoriile din interes au fost scoase de la naftalină.

De la bani și de la sifilis, am ajuns, se pare, iar la bani și, ca sa fim sinceri, nici de sifilis nu am scăpat în totalitate. Bordelurile sunt la locul lor, când hulite, când legitimate și dotate cu bon fiscal; interesele – așijderea. Ironic, nu vi se pare?!

Și iată cum, în zilele noastre, dacă n-ar mai fi iubire nu s-ar mai povesti... în toate ziarele de scandal, revistele de femei, site-urile de profil, emisiunile televizate, canalele pentru oameni mari... și câte și mai câte atare locuri datorită (sau poate din cauza?!) cărora dragostea a devenit o chestiune publică. Dragostea se vede și se face în văzul tuturor. Dragostea și toate cele, obiecte, gesturi și activități din aria ei semantică. Toate sunt publice: de la chiloți, la inelul de logodnă, care, mai nou, se oferă cu cât mai mult public în preajmă, pentru ca acesta să ateste "intimitatea" momentului cu burdihanurile ghiftuite. De peste tot și fără încetare primim sfaturi, indicații, rețete despre cum, ce fel și în ce cantitate se consideră a fi iubire în conformitate cu rigorile "vremurilor".

Oamenii își etalează dragostea la fel de normal cum se încalță atunci când ies din casa – comparație care nu este întocmai întâmplătoare. Dragostea, în ziua de azi, este adeseori percepută la fel ca o pereche de încălțări (există și o melodie care celebrează, inspirat, pe ritmuri de pop, asocierea): la început ne strânge, și totuși ne mândrim cu ea (că, de!, e nouă și străluce frumos la soare...), apoi începe să "se mai lase" și devine din ce în ce mai comodă. În funcție de "calitate", o purtăm mai mult sau mai puțin: până se rupe, se zgârie sau se demodează (chestiune de gusturi!). Uneori, o mai păstrăm pe un raft, pentru "la anul" sau pentru când o fi să găsim o ținută potrivită, alteori o aruncăm direct la gheenă. Rare sunt cazurile în care "o dăm de pomană" cuiva care are n-are de unde (și aici nu mă refer doar la dragostea ca iubire, ci și la dragostea de celălalt, ca om ce se găsește).

De câte ori mai păstrăm, oare, o pereche de pantofi ani la rândul, așa cum mamele noastre făceau cu regretații "Guban"-i? Iară ele îi păstrau pentru că erau mulțumite de ei sau pentru că "țineau" mult și bine și nu aveau încotro? Dar nu se plictiseau de aceiași și aceiași pantofi? Aveau câte o pereche pentru fiecare geantă? De ce calitatea diferă, față de acum 25 de ani? Animalele sunt aceleași... Sunt intoxicate cu prea multe chimicale sau, poate, curentul eco e de vină, căci a transformat pielea adevărată și rezistentă în înlocuitori efemeri, de proastă calitate?

Și totuși, nu putem umbla desculți. Deci, de pantofi avem încă nevoie și noi, și ei. Sau, cel puțin, de "ceva" care să arate bine și să ne protejeze "picioarele" obosite de prea mult sedentarism. Uneori, ne dam seama că acasă este locul în care "ne descălțăm" și că mult mai mult ne pasă de ce purtăm "pe afară". Alteori, însă, ne vine "să ne încălțăm" și-acasă. Ne e rece la picioare, ne dor tălpile de la parchetul dur, fără covorul persan în care ne afundam odată.... Și atunci începem să căutăm pantofi "de casă": comozi și moi (dar nici prea comozi, căci apoi riscăm să-i scâlciem), veseli, dar fără să exagerăm (că doar mai primim și musafiri acasă și trebuie să arătăm decent), rezistenți și, daca s-ar putea, de tip all-seasons, precum cauciucurile. Doar că perfecțiunea, se spune, este apanajul lui Dumnezeu, iar "papucii"... sunt doar niște "papuci", asemănători în aparență, profund diferiți în esența ființei lor.

Mai mult, "papucii" ăștia duc în spate moștenirea câtorva mii de ani de metamorfoze ale dragostei, care s-au împletit în lumea largă, în lung și-n lat, de la bani și sifilis, la bani și iarăși sifilis, hai-hui prin bordele și printre scrisori sincere de amor, filme pentru oameni mari, chiloți expuși fără jenă (căci, în evoluția noastră "am reușit" să ne întoarcem înaintea lui Erasmus de Rotterdam), sex virtual, tantric și "-appeal" și așa mai departe.

Și acum e-atunci! Cum să mai alegi, cum să păstrezi, de ce să te mulțumești cu o singură pereche, de ce să nu te mulțumești cu trecutul zbuciumat al "papucilor" tăi, pe care chiar și istoria socială îl legitimează? De ce să trăiești suspinând cu gândul la "Guban"-i? Dar de ce nu?! Dacă stilul "Guban" ne reprezintă, îl putem "păstra" mult și bine. Toate ca toate, dar puterea de alegere nu ar mai trebui să reprezinte un stigmat. Măcar aceasta să fie o certitudine contemporană... dintre puținele dobândite de la 1800 încoace.