În pripa toamnei, când mi-am smuls din piept promisiunea, prizam tăriile albicioase ale Dealului Mare. Strângeam în târne de răchită ciorchinii încărcați de promisiuni amețitoare, migdalele răsucite din calcarul sarmațian al Istriței și nucile rostogolite dinspre cer. Damigene pântecoase din sticlă verde luceau discret, în așteptare. Eram fericit.

Poate tocmai aceasta să fie explicația limpezimii cu care văd astăzi totul. Până la urmă orice pariu (chiar și unul literar) se naște din orgoliul și siguranța unei clipe.

Mi-am spus atunci că voi ieși pentru un timp din bula nonficțiunii, a memoriilor, a biograficului scrobit, dar și din plasa cu ochi mici, tăioși, a romanelor clasice crescute la încheietura personajelor nemuritoare, palpabile, aproape înspăimântător de reale și voi cocheta, ca mulți alți împătimiți cititori, (și) cu contemporaneitatea, cu cei care scriu în zilele noastre.

Ca să fiu sincer până la capăt, momentul acestei deschideri către prezentul imediat s-a înfășurat pe lujerul unei constatări banale, de ordin personal: m-am pomenit într-o dimineață că strâng între degete Lupul de stepă al lui Hesse. O carte interesantă, fără îndoială. Aș zice chiar un mic tratat care se pliază încă pe realitățile europene ale ultimilor o sută cincizeci de ani. Doar că în cazul meu era pentru a treia oară în cinci ierni când mă refugiam în compania neadaptatului Haller. Mi se părea, și poate chiar așa era, că-l înțeleg de fiecare dată altfel, un "altfel" solidar.

Mai mult, în fiecare an, apreciind că nu le-am epuizat în liceu, în facultate sau aiurea reveneam la operele autorilor mari. "Ia, citește din nou «Idiotul»! Nu-l înțelegi altfel pe Dostoievski? "«Hagi-Murad» nu ți-l dezvăluie astăzi, după ce i-ai buchisit biografia, altfel pe Tolstoi, ofițerul destrăbălat care și-a pierdut moșia natală (Iasnaia Poliana) și cei șase sute de șerbi la stos?

"Altfel" revenea obsedant, ca o schemă la loto care-ți rezervă câștiguri mici, dar sigure. I-am prins în acest carusel pe Mann, pe Márquez, pe Joyce, până și pe Sadoveanu. Și nu cred dacă susțineți că n-ați avut niciodată asemenea momente de (re)evaluare a prozei.

De ce nu reușesc însă să mă cuplez fără intermitențe (și) la difuzorul tumultului cotidian, la prezentul specific? Sunt ani buni de când am la îndemână aproape toate titlurile noi, colecții întregi de literatură contemporană românească, autori/autoare tineri/tinere sau, din contră, trecuți/trecute de jumătatea vieții, unii/unele aflați/aflate la zenitul ei. Ani în care am realizat sute de interviuri, față-n față - cele mai multe -, prin telefon (rar) sau via email (în ultimele anotimpuri) fără să lecturez însă până la capăt sute de cărți, fără să le găsesc un loc în bibliotecă și în inimă. De ce?

Aș putea să povestesc întâmplări de pomină din culisele unor întâlniri cu autori celebri, inclusiv străini. De fapt, aș umple un raft lunguț cu astfel de istorioare picante. Cititorii ar scormoni mai degrabă în intimitatea unui personaj celebru decât prin paginile cărților lui. Am învățat această lecție în presa mainstream , tot mai slăbită, mai diluată, mai anemică acum. Este o constatare bazată pe statistici reci, tiraje - odată -, număr de "vizualizări" și "unici" - în prezent. Revenind ... De ce?

Poate și pentru că de vreun deceniu, supuse consumerismului agresiv și politicilor editoriale nefaste, prieteniilor zidite-n interese de turmă și găștilor erijate în tribunale de conjunctură, cărțile s-au subțiat, iar scriitorii-scriitori s-au rătăcit printre diletanți și snobi care-și cumpără singuri tirajele (oare prin pușcăriile "vip" se mai scriu tratate științifice cu scopul reducerii pedepselor?).

Poate și pentru că statul nu dă doi bani pe Cultură și pe Educație?

Poate și pentru că - probabil efect direct al mirărilor de mai sus - critica literară aproape a dispărut ca îndeletnicire? Chiar, ce mai înseamnă astăzi critica de întâmpinare și cine (mai) trăiește decent în România exclusiv de pe urma ei? Nici măcar soldățeii din slujba editurilor, care s-au obișnuit să scrie în cerc pe ultima copertă a vreunui volum anonim, nu pot emite pretenții.

Poate și pentru că blatul literar-artistic a permis apariția cărților-afiș, care sunt vizionate și nu citite? Poate și pentru că necrozate de limbaje cretine multe cărți repugnă în loc să seducă? Cine mai știe cum s-a coborât până aici?

De mai bine de zece ani, izvoarele prozei românești contemporane se împuținează. Pentru a o ajuta să țâșnească din nou n-ar fi rău, mai întâi, s-o evaluăm corect, să-i primenim albia, să-i alegem cu grijă afluenții.

Când ne vom întâlni data viitoare aici, vă voi lăsa în grijă o promisiune onorată. Vor urma altele și altele, cronici nefardate ale realităților noastre tulburătoare (vorba lui Vișniec). Nu vă ofer marea cu sarea, ci doar o privire dreaptă strecurată în calabalâcul prozei contemporane românești.

Rămâneți aproape!