Cu mai bine de un deceniu în urmă, prin toamna lui 2005, când tocmai mă întorsesem din Italia, după un stagiu mai lung, de aproape doi ani, blocurile din cartierul Drumul Taberei mi se păreau mai cenușii decât oricând, iar viața în general își pierduse farmecul și îmi părea lipsită de culoare. Făceam ce puteam ca să nu-mi pierd definitiv busola, ascultam muzică, plănuiam călătorii și mai ales citeam, ca să mai uit, vorba poetului, "de urât și de-ntristare". Partea bună din toată povestea a fost că am avut de unde alege, mă refer la cărți. Cu călătoriile n-am prea avut spor, până prin 2010. Dar să revenim la  literatură. Nu exagerez dacă spun că multe dintre "descoperirile" mele de atunci, în materie de literatură contemporană au ajuns pe "lista scurtă" a preferințelor personale. O listă valabilă, în parte, până astăzi. Am citit în intervalul 2005-2007 mai cu seamă literatură română, proză mai mult decât poezie (deh, de poezie mă ocupam "sistematic", ca să-mi scriu lucrarea de doctorat!). Prozei îi erau rezervate orele de răgaz și din acest motiv nu mi s-au șters până astăzi din memorie multe dintre impresiile de lectură de atunci. E drept că am și recitit o bună parte din cărțile respective, incluse între timp în grila cursurilor și seminarelor pe care începusem să le susțin la Facultatea de Litere. 

Țin minte, de pildă, că în această perioadă am citit Degete mici, romanul de debut al lui  Filip Florian. Un roman foarte subtil, construit cu măiestrie, neobișnuit de sofisticat pentru ceea ce te-ai fi așteptat de la un debutant. Tot cam atunci am citit  Zogru, romanul din 2006 al Doinei Ruști, Teodosie cel Mic (2006) de Răzvan Rădulescu,  Cum mi-am petrecut vacanța de vară  de T.O. Bobe, apărut prin 2004, dar care mie mi-a căzut în mână un pic mai târziu. O altă lectură de care îmi amintesc bine din acei ani este Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu. Una peste alta cred că – în pofida modificărilor  orizontului de așteptare produse de-atunci încoace – s-au conturat destul de limpede la începutul anilor 2000 anumite direcții importante, încă de actualitate azi. Între acestea, de căpătâi mi de pare preocuparea pentru tema memoriei ca structură misterioasă. Fie că ne situăm pe palierul memoriei individuale, fie că avem în vedere punctele iradiante ce marchează hărțile invizibile ale mentalului colectiv, nu se poate ignora interesul manifestat de scriitori față de trecut. Un trecut ce se dovedește cu atât mai (ne)liniștitor, cu cât prezentul devine mai problematic. De aici, probabil, tendința autorilor amintiți (și a altora) de a amesteca documentarea minuțioasă cu proiecțiile fantastice, problemele epistemiologice cu cele etice, și – fapt semnificativ – de a reabilita "povestea", suspansul, taina, spre delectarea cititorului mai mult sau mai puțin avizat.