Revistă print și online
Bogdan spune: Coordonez un număr pentru Opt motive. Vrei să scrii ceva? Tema e literatura contemporană și traducerea ei. Ai vrea? Poți să scrii despre traducere… Eu nu spun nimica. "Poți să scrii". Hm.
De ani buni, aproape tot ce scriu "din capul meu" e cu abstract și cuvinte-cheie. Cu număr fix de semne. Cu termene-limită pe care deseori le depășesc dincolo de limita pardonabilului. Cu puncte adunate la fișa de evaluare, cu raportări sârguincioase. Cu un inhibant zero-virgulă-ceva la indicele sfântului Hirsch, făcătorul de reputații; lumea spune nu se mai poate așa, trebuie să faci ceva, Magda, bagă un enhanced by author, fă-te cunoscută, cum să te prezinți în comunitatea academică cu Hirschu' ăsta... Bună ziua, mă numesc Magda Răduță, traduc proză și am indicele Hirsch mic. Așa mă prezint.
Ok, rândurile de mai sus nu sunt despre literatura contemporană și traducerea ei. Sorry, Bogdane. Acuma.
Traduc proză. Din vreo treisprezece autori, doar trei sunt canonici. Ceilalți sunt vii și quasi-cunoscuți. Contemporani, adică. Uneori, nu știu cum arată la față când mă apuc de tradus. Se întâmplă să îi caut pe Google pe la jumătatea traducerii, când mă poticnesc în vreo frază nisipoasă, și să mă uit la fotografia lor din dosarul de presă: femei și bărbați în professional photos, luminate savant și cu zâmbete atașante. Simpatici foc. Aflu despre ele și despre ei exact cât mă lasă agentul lor literar să știu: notă bio, interviuri, poze alese cu grijă. Postúri, carevasăzică. Doar pe unul, un islandez, l-am văzut în carne și oase, când a venit să-și lanseze cartea la București. Semăna cu un personaj al lui, neguros și ciolănos, care apare în volumul al doilea al trilogiei cu fiorduri și viscol. I-am spus cu cine cred eu că seamănă – a zis că n-am dreptate, că "s-a pus" în alt personaj și că n-o să-mi spună în care. Să-mi dau seama singură. Nu știu până azi; e drept, nici nu-mi recitesc traducerile.
Incidentul olandez recent, cel cu traducerea din Amanda Gorman, m-a pus pe gânduri: e posibil să fi trecut pe lângă vreo situație similară fără să-mi dau seama? Să fi neglijat vreo angajare socială, cu mințile rătăcite din cauza mantrei il n ’y a pas de hors-texte? Nu, cred că m-am vindecat de asta de multă vreme – în orice caz, de dinainte de a începe să traduc.
Acum sunt ca proaspeții convertiți: jur pe context. Știu că traduc textul inseparabil de autoarea ori autorul său – am învățat asta la școală, de la profi buni care se vindecaseră înaintea mea de efectul mantrei de mai sus. Știu și că traducerea poate fi "tangentă" la textul-sursă ("ce înseamnă traducerea-tangentă la Walter Benjamin, dragi studenți?" "Să se apropie puțin de ea, doamna, doar s-o atingă"...), că ar fi ideal ca traducerea să creeze o comunitate de cititori în limba-țintă, dar, cum zice Venuti, asta e puțintel utopic, și că e mai bine să te ții în frâu și să traduci cuvinte, nu scene, fiindcă altfel devii, cu vorba memorabilă a lui Borges despre doctorul Mardrus, desenator, nu traducător... Dar nu m-am gândit niciodată, până de curând, că e o condiție de succes a traducerii ca traducătoarea ori traducătorul să aibă shared experiences (identitare, socio-profesionale, de vreun alt fel) cu autoarea ori autorul textului de ficțiune pe care-l traduce.
Credeam, tot de la școală, că e o chestiune care se referă la un anume tip de alegere textuală – cu cât mai angajat textul, cu atât mai util să fie tradus de practicanți ai aceluiași tip de angajament. Dacă incidentul olandez e o avanpremieră a viitorului, atunci și în traductologie, și în teoriile generale ale ficțiunii trebuie să ne așteptăm la redefiniri masive.
Până atunci, însă, cât are să se mai poată, traduc din autori contemporani au ba, cu care n-am nimic în comun. N-am fost niciodată în Islanda (Jón Kalman Stefánsson); nu am intrat într-un restaurant haute-cuisine la Paris (Agnès Desarthe); mă învârt – dar numai de un an încoace, înainte era ok – într-un soi de distopie (Jean Teulé); n-am copilărit în Jardin du Luxembourg (Marthe Bibesco). Cam nasol. Dar mai fac. Numai să nu se inventeze și un Hirsch al traducătorilor.
Conferențiar la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere, Universitatea din București, Magda Răduță a publicat volumul Nici mănuși, nici milă: Trei pamfletari interbelici (2013), antologia Îi urăsc, mă! (2017), articole pe teme de istorie și sociologie literară românească, în mai multe volume colective și în reviste de specialitate din România, Franța și Italia. A tradus din Jón Kalmann Stefánsson, André Gide, Sandrine Treiner, Salomon Malka, Martha Bibescu etc.