Draga Andrei Novac, de 20 de ani publici poezie. Am auzit că pregătești un volum antologic. Cum se va numi și la ce editură apare?

Este adevărat că în martie 2021 s-au împlint 20 de ani de la lansarea primului meu volum de versuri, așa că am considerat că este absolut necesar ca anul acesta să apară un volum care să cuprindă cele mai importante poezii pe care le-am publicat în toți acești ani. Prefața volumului este semnată de Răzvan Voncu, iar selecția, redactarea și ordinea textelor au fost făcute de Mihók Tamás. Volumul cuprinde 216 texte, din care 20 sunt inedite. Aranjarea textelor nu este una cronologică. Volumul este în lucru la Editura Paralela 45 și va apărea în condiții grafice extraordinare, beneficiind de o ilustrație specială, semnată de Flavia Lupu.

Pentru mine este unul dintre cele mai importante momente, reprezintă o bornă a modului în care trăiesc, a vieții mele nevăzute. Volumul se va numi De mâine suntem pământ fierbinte.

În ultimii ani te-ai ocupat de cărțile noastre, ale celorlalți scriitori, ca director al Centrului Național al Cărții, din cadrul ICR. Cum este să sprijini finanțarea traducerilor, fără ca tu să poți beneficia de aceste programe?

Timpul pe care l-am petrecut și îl petrec, în calitate de director al Centrului Cărții, a fost și este pentru mine un prilej extraordinar prin care pot să mă bucur de diversitatea și valoarea colegilor mei de breaslă. Faptul că eu nu pot beneficia de susținerea acestor programe nu mă împiedică să caut, împreună cu colegii de la Centrul Cărții, cele mai bune soluții pentru a dezvolta șansele scriitorilor români valoroși, de a fi traduși și descoperiți în alte țări. Mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit vreodată: bucuria de a fi parte a realizărilor celorlalți.

Cum funcționează programele inițiate de CENAC, pentru promovarea cărții românești în străinătate?

Cred că aceste programe sunt, în fapt, cel mai important instrument al promovării culturii scrise din România. Fie că vorbim despre autori consacrați, care au devenit repere în cultura universală, așa cum sunt Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran, sau despre scriitori contemporani, apariția cărților lor este urma pe care ne-o dorim ca literatura română să o lase în lume. Programele de finanțare a culturii române în străinătate funcționează prin intermediul unei sesiuni anuale, la care aplică editori străini care doresc să publice autori români. Institutul Cultural Român nu are niciun fel de implicații în a face aceste alegeri. Ele sunt atributul exclusiv al editorilor străini. Evaluarea acestor aplicații este făcută în baza unei fișe de evaluare care încearcă să surprindă cele mai importante criterii care pot sta la baza unor alegeri corecte: valoarea autorului, valoarea cărții, valoarea și experiența traducătorului, precum și capacitatea editurii de a promova cartea pe care urmează să o traducă.

La fiecare sesiune există o comisie independentă, din afara Institutului Cultural Român, comisie din care au făcut parte, de-a lungul timpului, unii dintre cei mai importanți intelectuali români din domeniul filologiei, traducerii, literaturii etc.

Cel mai mult apreciez la tine că ai avut grijă ca toate cărțile care au solicitat finanțarea traducerii să intre în program. Îmi amintesc câtă jale era cu ani în urmă, mai ales prin anii 2008-2013, când multe cărți erau respinse fără explicații. De exemplu, lui Jan Cornelius i-a fost respins proiectul pentru o editură din Berlin. Motivul era halucinant și se baza pe-o greșeală de aritmetică. Cum ai reușit să împaci pe toate lumea? Cum ai reușit să obții bani pentru toate proiectele?

Programele de traduceri gestionate de Institutul Cultural Român, prin Centrul Cărții, sunt singurele surse de finanțare pe care statul român le pune la dispoziția editorilor străini pentru traducerea autorilor români. Așadar, mi se pare absolut normal ca toți autorii români importanți să beneficieze de sprijinul acestor programe, selecția trebuind să aibă la bază doar valoarea. Dacă, în trecut, s-au întâmplat astfel de lucruri, este cu atât mai trist cu cât fiecare dintre noi nu suntem niciodată într-o competiție cu celălalt, ci cu noi înșine. Din păcate, banii se obțin foarte greu tocmai pentru că sunt puțini cei care, într-o lume dominată de superficialitate și de imediat, înțeleg valoarea reală a activității legate de promovare a literaturii române.

Câte cărți au fost traduse în ultimii 3 ani, prin TSP?

Începând din 2018 și incluzând și jurizarea din decembrie 2020, numărul cărților ajunge undeva la 300 de titluri.

CENNAC-ul se ocupă de asemenea și de evenimentele organizate în străinătate, de participarea la târguri. Ce faci când un scriitor îți solicită sprijin pentru a-și lansa o carte într-un oraș european? Poți să dai exemple?

De fiecare dată, Centrul Cărții își construiește programele la târgurile internaționale de carte în jurul cărților apărute recent în spațiul cultural respectiv, prin urmare, participăm efectiv și la susținerea autorului, la promovarea cărților apărute prin intermediul programelor de traduceri și nu numai. Au fost numeroase situații în care am primit solicitări din partea unor scriitori care aveau evenimente literare programate în diverse colțuri ale lumii, nu doar în Europa sau la târguri: lansări de carte, invitații la festivaluri. De fiecare dată, am făcut tot posibilul să sprijinim aceste evenimente: Cosmin Perța – Peru și Nicaragua, Gabriel Chifu – Paris, George Vulturescu – Sète (Franța), Magda Cârneci – Serbia – sunt numele de care îmi aduc aminte acum.

Câți scriitori au participat la ultimele 5 târguri de carte, la care ICR a organizat standul României?

Peste 300 de scriitori.

Am observat că scriitorii care au beneficiat cel mai mult de programele ICR sunt în general cei mai supărați pe ICR. De unde crezi că vine nemulțumirea?

Din păcate, cred că este vorba de o supărare mimată. Este foarte greu de crezut că un intelectual nu înțelege rolul pe care o astfel de instituție îl are și că, în fapt, oamenii care au contribuit la dezvoltarea continuă a Institutului Cultural Român sunt aceiași din perioada Patapievici. Astfel că atacând instituția pe motive de neprofesionalism al angajaților și contestând activitatea lor, activitate care așa cum spui a implicat, în permanență, și prezența unor astfel de nemulțumiți, sunt jigniți oamenii care muncesc de foarte multe ori peste programul normal pentru ca lucrurile să funcționeze în continuare.

În ceea ce privește programul de traduceri, numărul cărților traduse în fiecare an s-a dublat sau chiar s-a triplat în anumiți ani în raport cu anii de început; o singură constanță a rămas: coordonatorul acestor programe, Mihaela Ghiță, colega mea, care de ani de zile lucrează singură pentru ca și opera nemulțumiților despre care vorbeai să fie tradusă și să pătrundă pe piețele internaționale de carte. De cele mai multe ori nu am auzit menționate nici numele acestor programe, cu atât mai puțin un "mulțumesc" adresat omului care reușește să mențină la un standard extrem de ridicat funcționarea acestor programe, cu această ocazie țin eu să îi mulțumesc, public, pentru tot efortul depus.

Există un foarte mare risc, acela ca într-o zi aceste programe să nu mai fie considerate prioritare pentru cei care au posibilitatea să decidă asupra lor. Asta ar fi poate cel mai rău lucru, în rest, noi ne facem treaba cu o foarte mare bucurie, fără să ținem cont de atacurile din jurul nostru. Pentru noi, atâta timp cât vom rămâne aici, nu caracterul, ci opera literară va avea prioritate.

Ca orice instituție de Stat, și ICR-ul are nevoie de o reforme. În cazul în care ai putea să schimbi sau să reorganizezi lucruri din această instituție, ce-ai face? La ce înnoiri te-ai gândit?

Așa este! Ca orice instituție publică și nu doar publică, Institutul Cultural Român are nevoie de reforme. Cred că primul lucru care ar trebui făcut este adoptarea unei noi strategii instituționale. Ultima strategie a fost adoptată în mandatul domnului Radu Boroianu și, evident, nu mai corespunde realităților culturale actuale. De aici derivă o serie întreagă de schimbări organizaționale. Regulamentul de organizare și funcționare a instituției, responsabilitățile și situațiile de incompatibilitate care există la nivelul instituției, structura de personal (organigrama), codul de etică și conduită, regulamentul de ordine interioară; e nevoie să fie asigurat un sediu funcțional pentru întreaga instituție.

A doua problemă urgentă, care ar genera o mai mare eficiență la ICR, ar fi reprofesionalizarea acestuia. Din păcate, mulți dintre cei care lucrează în ICR, datorită modificării structurii funcționale a acestuia, nu se regăsesc și nu sunt eficienți pe pozițiile pe care le ocupă în acest moment. La fel, din lipsa unor alocări bugetare, nu au mai fost realizate stagii de pregătire necesare racordării la noile exigențe manageriale ale culturii contemporane. Un al treilea punct esențial ar fi o consolidare și o redefinire a relației de colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Culturii, dar și cu alte instituții importante, institute culturale străine din România, colaborări cu institute culturale din străinătate, cu structuri culturale ale românilor din diaspora, transparentizarea colaborării cu toți operatorii culturali, publici sau privați, cu uniunile de creație, și, de ce nu, direct cu oamenii de cultură interesați.

Necesitatea acestor lucruri vine tocmai pentru a pune în valoare profesioniștii care există în instituție, dar și pentru a maximiza realizările unor departamente, cum sunt acele ale târgurilor de carte ori cel al programelor de traduceri.

Institutul Cultural Român este cel mai important operator cultural din România și are nevoie de asigurarea unei structuri suple, care să poată menține promovarea celor mai importante valori culturale, tocmai pentru că acestea sunt singura șansă prin care România poate să conteze cu adevărat.

Te bucuri de multă popularitate în rândurile scriitorilor, poate și datorită firii tale deschise și a caracterului liberal: nu refuzi pe nimeni, ești voluntar și deschis la propuneri. Aceste însușiri se datorează formației tale, de universitar specializat în comunicare? Sau sunt trăsături moștenite?

Popularitatea de care vorbești este datorată atât deschiderii pe care cred că o am, cât și caracterului liberal. Ambele sunt, cred, o obligativitate atunci când discutăm despre orice fel de activitate desfășurată de-a lungul vieții. Eu am avut șansa să mă bucur de lucrurile pe care mi le-am dorit, atât în activitatea mea universitară, cât și ca parte a acestui proces de valorificare a uneia dintre cele mai importante structuri de rezistență ale unui popor – cultura.

Probabil că există și trăsături moștenite. Îmi aduc aminte de bunicul meu pe linie paternă care nu venea niciodată în vizită fără o carte cadou, așa încât, în sistemul meu de valori, s-a împământenit acest lucru și fără să vreau la el s-a mai adăugat ceva: devotamentul. E valoarea la care tin cel mai mult, cred în forța devotamentului și sper să-l prețuiască toți acei scriitori de care îmi vorbești, devotament care îmi dă, de fiecare dată, posibilitatea de a merge mai departe. Nu noi suntem importanți, ci rezultatul întâlnirilor dintre noi.

Vii dintr-o familie de liberali și îndrăznesc să te întreb ce părere ai despre extremiști? Despre extremismul politic, dar și despre intoleranța grupurilor, despre calomniatori, de exemplu?

Extremismul nu a condus și nu va conduce niciodată la absolut nimic pozitiv pentru societate și pentru om. Din păcate, intoleranța este o consecință a inadaptării anumitor oameni la mediul firesc de viață, la grupurile de lucru și la colectivitate. Într-o dezordine totală a unor societăți afectate iremediabil de lipsa de valoare, de lipsa de respect și de destrămarea sistemului firesc de valori, extremismul politic este un risc cu care societățile s-au confruntat și de pe urma căruia au suferit enorm.

În societatea contemporană cel mai ușor este să jignești, să calomniezi și să calci în picioare, în primul rând, viețile persoanelor colaterale: copii, familie, prieteni, persoane apropiate, cei care, de fapt, nu au nicio vină că dețin acest statut. În viață, în general, cel mai ușor este să vorbești despre oamenii pe care nu-i cunoști și nu-i înțelegi. Din păcate, am fost de-a lungul timpului pus în situații în care oricine putea să spună orice, fără dovezi și fără să fie nevoit să ofere explicații pentru cele afirmate. Revoluțiile vin, însă, și cu astfel de disfuncții; nu se pot face reforme fără să trebuiască să fii nevoit să treci, din păcate, și prin astfel de lucruri. România a trecut prin aproape 50 de ani de comunism, ani care au încercat să anihileze definitiv verticalitatea, dar și cu alte moșteniri și răni, pricinuite de celelalte sisteme totalitare. O parte din România, însă, a rămas fidelă tuturor valorilor ei. Ea trebuie să lupte cu toate aceste fantome rămase din urmă. Regele Mihai spunea foarte frumos: "Adevărul luptă singur". Luptă, dar trebuie să se și lupte pentru el și, mai ales, trebuie rostit.

Într-un poem al tău, publicat cred prin România literară, vorbești despre "un asfințit mirosind a vanilie și a timp": cum se vede asfințitul de la fereastra ta, acum, pe vremea pandemiei?

Fiecare dintre noi trăim într-o formă sau alta un asfințit continuu. Știm, cu siguranță, că acolo, undeva, el va deveni, la un moment dat, o certitudine, un punct peste care noi nu vom mai trece niciodată. Va rămâne însă în urma acestui punct viața pe care am trăit-o întotdeauna pe nerăsuflate, la fel cum această fereastră a mea se deschide întotdeauna către cele mai fermecătoare străzi din Paris, către malul celui mai agitat ocean, către o livadă cu pomi înfloriți în cea mai frumoasă primăvară a copilăriei mele.

Spune-mi două versuri care te întăresc, ca o rugăciune!

timpul nostru trăit cu gura până la urechi de o frumusețe răpitoare,

mă întorc de fiecare dată în mine, peste liniile de tramvai,

cimitirul Bellu privit de sus, noi intuind zăpada înaintea altor forme de viață.