În vara anului trecut, după o vizită la Agapia, m-am întrebat cum aș regăsi Clopotul (1958) lui Iris Murdoch, ce anume m-a făcut să iscodesc în biografie, să fac o pasiune pentru autoare și să citesc cu poftă toate romanele traduse. Cum am ajuns să privesc trandafirii, grădini și păduri pline de nume de păsări și specii de plante, cu dor de scrisul lui Iris Murdoch, cu admirația și interesul ascuțite de lecturile romanelor ei. Am recitit Clopotul la o distanță de 20 de ani. Mă aflam izolată într-o grădină bucolică, dincolo de poarta încuiată. Cheia era la mine. Într-o gară de la țară, în Gloucestershire, nu foarte departe de Londra, trenurile soseau și plecau. Lumea din Clopotul era încă o dată a mea, o atmosferă post-creștină, o lume frământată, în căutarea echilibrului. Distanța dintre Agapia secolului XXI și Imber Abbey din secolul trecut nu e perceptibilă. Morala încă este atestată de religie, în timp ce oamenii fără credință o pot găsi în frumusețe, în natură și artă, în cei din preajma lor. La graniță, pe zidul mănăstirii nu se poate trăi, se moare, precum tânărul care-a iubit o călugăriță. Între viața dedicată în întregime lui Dumnezeu și viața în societate nu pare să existe cale de mijloc, fuga dintr-o parte sau alta e utopică, poate fi doar o etapă cu sfârșit previzibil.

Mă las purtată într-o poveste realistă, fac cunoștință cu Dora Greenfield, călătoresc cu trenul de la Londra la Gloucestershire, sunt agitată, mă fâstâcesc, mi-e rușine, mi-e frică și iau cu mine sentimentele tulburi când trec de porțile conacului Imber. La marginea unui sat, "departe de lumea dezlănțuită" (după numele unui articol din roman) s-a organizat o comunitate laico-religioasă, lângă mănăstirea anglicană Imber Abbey. Găzduită într-un vechi conac înconjurat de pădure, livezi, lac și grădini agricole, comunitatea funcționează după propriile reguli. Se așteaptă sosirea unui nou clopot, clopotul original din secolul al XII-lea își luase zborul. Potrivit legendei o călugăriță a păcătuit și pentru că nu a recunoscut i-a murit iubitul, căzând de pe zidul mănăstirii. Un blestem s-a abătut asupra clopotului și mănăstirii. Dora va descoperi clopotul uitat de secole. Iar acest clopot are un nume, Gabriel, cel care aduce vești și care înseamnă "Dumnezeu este puterea mea". Dora este cea care aduce veștile, ea se metamorfozează și transformă comunitatea somnolentă, scoate la suprafață ispitele.

La Imber natura e impresionantă, pădurea e imensă, lacul se întinde până în zidurile mănăstirii, păsările cântă și sunt numite, observate cu ochi de naturalist, iarba înaltă seduce, nu e bine să umbli desculță prin ea, ca Dora. Conacul e auster. Nu e voie nici să duci flori în camerele reci. Însă nu are cotloane, fantome, știu deja că Dora nu e o Jane Eyre, nu e nevoie de întuneric și macabru printre membrii comunității și cititori, lumea lui Iris Murdoch are iz gotic, dar se desfășoară sub presiunea propriilor sentimente și dorințe ascunse, e o lume simbolică, răscolitoare. Fiecare personaj e în contrast cu altul.

Dora este tânără, o fostă studentă la arte care s-a căsătorit cu Paul Greenfield, istoric de artă, cu treisprezece ani mai în vârstă și cu rol de Pygmalion. După puțin timp de la căsătorie Dora a simțit "vinovat și sfidător" că nu i se potrivește rolul de soție-copil, iar față de Paul cel violent prin prezență, cel rafinat și mărginit, avea sentimente confuze. Așa că "și-a părăsit soțul pentru că-i era teamă de el. Apoi, șase luni mai târziu, s-a întors la el din același motiv." Romanul începe cu această dilemă, tratată cu umor, începe cu un personaj dezorientat, imatur, frivol chiar, și se încheie cu același personaj care își câștigă libertatea. Paul are o putere nefastă asupra Dorei, dar rămâne în umbra ei, este limitat, schițat prin opoziție, e verosimil, îl vedem și înțelegem din câteva trăsături, nu mai trebuie urmărit în poveste. Este un om antipatic, închis. Tensiunile pe care le stârnește îi aparțin Dorei și naratorului care satirizează genul de căsătorie în care cei doi sunt implicați în mod diferit, subjugați.

La conac au ajuns cu trenul, odată cu Dora, Toby, un tânăr de 18 ani care a ales să petreacă timp în comunitate înainte de a începe studiile la Oxford și James Tayper Pace, unul dintre organizatori, un bărbat educat și conservator. Michael Meade este celălalt lider, proprietarul conacului, fost profesor cu aspirații la preoție. Catherine Fawley e o tânără care se pregătește să fie călugăriță. Ea are un frate, Nick, alcoolic, măcinat de vinovăție și sentimente de dragoste față de Michael, fostul lui profesor. Mai sunt la conac un preot, administratori și grădinari, puțini oameni. Comunitatea e restrânsă și nu prea bucuroasă de oaspeți. Cei veniți din lume trebuie să urmeze regulile, chiar și așa vor fi judecați, educați.

Pentru munca la grădină e nevoie de un cultivator mecanic. Michael și Toby pleacă într-un oraș apropiat, la cină beau prea mult cidru și pe drumul de întoarcere se desfășoară violent lupta interioară a lui Michael cu dorințele trupești, călătoria e "parcă într-un vis". Toate personajele lui Iris Murdoch trăiesc transformări importante, cum și comunitatea parcurge o realitate delirantă, aspirația spre puritate și perfecțiune este amenințată permanent de sufletele neliniștite care o alcătuiesc. Michael înfruntă onest dorințele, iar când renunță și îl sărută pe Toby este văzut de Nick. Studentul liber și seducător e bulversat, încearcă să asimileze primele "lecții ale vieții de adult", "în orice clipă te poți trezi aruncat dintr-o stare de pace curată într-una total opusă, […] atât de mari sunt valurile imperfecțiunilor noastre". El iubește viața, nu-și sacrifică bucuriile. E un bun înotător și pe fundul lacului descoperă un obiect masiv. Împreună cu Dora recuperează clopotul, fantoma lacului și a nopților secrete în care toți locuitorii conacului sunt pe rând posesivi sau umiliți, seduși sau respinși, aruncați dintr-o stare în alta. În balans e și limba clopotului, Dora o eliberează, iar clopotul Gabriel își vestește brusc existența neliniștitoare. Glasul clopotului e muzică divină, destin, minunea căreia Dora nu i se poate opune și pe care nu o mai poate ține ascunsă.

Noul clopot este transportat ceremonios spre intrarea în mănăstire, dar piciorul podețului a fost tăiat și clopotul alunecă în lac. Catherine ar fi trebuit să intre și ea în mănăstire, o criză se declanșează și fuge spre pădure. Dora este singura care o urmărește, doar ea îi observă tulburarea și se aruncă în apă încercând să o salveze de la înec. Ambele femei se luptă și sunt aduse cu greu la mal de o călugăriță care prompt și-a lepădat hainele. Dumnezeu e faptă, nu fantezie și tragedie. Iubirea e faptă. Catherine este deja măcinată de negare, prea târziu mărturisește dragostea secretă pentru Michael. Acesta e uluit și nevoit să-și confrunte propriile sentimente înfrânate, să-și recunoască vechea iubire față de Nick. Nimeni nu comunică cu adevărat decât la final, melodramatic. Nick se sinucide, zgomotul puștii străbate distanța dintre cabana în care locuia Nick și conac. Michael aleargă știind că e prea târziu.

Comunitatea de la Imber Court se destramă, Catherine este internată într-o clinică din Londra, iar la conac rămân Michael și Dora. Ambii reușesc să limpezească imaginea drumului pe care trebuie să-l urmeze, care e “întotdeauna înainte", după spusele stareței. Cei doi recunosc forța distructivă a iubirii, se sprijină cu afecțiune în momentele de doliu, "după ce trecu prima criză, Michael constată că este încă în viață și capabil să gândească". Care este natura credinței și ce putem face în absența ei! Michael pleacă cu trenul spre Londra, la Catherine, se îndepărtează de religie, după un timp "își spune: există un Dumnezeu, dar eu nu cred în el". Starea de calm se așezase ca într-un vis, cum, prin contrast, izbucnise și amorul față de Toby. Personajele descoperă calmul lumii în aburul ceaiului, în mirosul de trandafiri ofiliți și în celălalt, Michael în Catherine care avea nevoie de el.

Dacă simt mirosul de ceai trebuie să recunosc că nu e ceai englezesc, e ceai din plante, băut simplu, dintr-o cană mare de porțelan, ca turist la Agapia.

Dora este supraviețuitoarea, "o plantă viguroasă", liberă. Ea s-a îndepărtat de Londra, de Paul, de toți bărbații, la sfârșit de Michael, de la care nu acceptă nici măcar bani pentru un palton. Dora se bucură de Imber Court în singurătate. Domeniul va dispărea pentru lume, va rămâne în spatele zidurilor mănăstirești, nu înainte de a-și revărsă frumusețea crudă asupra Dorei. În mijlocul lacului Dora găsește plăcerea de a "pluti în ceață". Se aude înfundat clopotul care cheamă la rugăciune, sunetul e "dintr-o altă lume". Dora e în barcă, dar seara va fi la Bath, cu siguranță, într-o nouă viață, povestind-o pe cea veche.

Cu poftă de poveste se încheie romanul. Este îndemnul direct al autoarei.

Clopotul e despre amor, iubire și religie, despre libertate. Cele două clopote din carte sunt împărțite simbolic, cel nou își face datoria în turla mănăstirii, cel vechi e obiect de muzeu și de studiu, la Londra. Ultimul poartă o inscripție, iar mesajul e transmis: "eu sunt vocea iubirii". În societate și în mănăstire iubirile sunt complexe, diferite, într-una iubirea se zbate în complicațiile psihicului uman, în mănăstire e faptă.

Homosexualitatea secretă a lui Michael e un subiect important al romanului. La distanță de ani buni de la apariție (1958) poate părea o modă, dar Iris Murdoch pledează discret doar pentru libertate și autenticitate, pentru moralitate, nu perfecțiune, având sub lupa narațiunii fragilitatea omului.

Am parcurs Clopotul ca pe un exercițiu de admirație, de la primele pagini. Nu am regăsit descrierile din natură așa cum îmi aminteam, sigur s-au suprapus lecturile și deliciile celorlalte romane, dar cum anul acesta a fost al lecturilor de suflet probabil voi ajunge și la Marea, marea.

Clopotul a fost prima întâlnire cu Iris Murdoch, rămân atrasă de scene memorabile, uluită de simplitatea cu care trece de la un roman cu accente gotice și de moravuri la unul de idei subtil întrupate în personaje și acțiune, în evenimente care sunt, în principal, neliniști puternice, molipsitoare, împrăștiate în lume și printre cititorii cuceriți.

Împărtășesc aici bucuria pe care am simțit-o cutreierând sălile de artă din National Gallery, cu Dora. Ea mai fusese "de sute de ori și cunoștea tablourile ca pe propriile buzunare. […] Se minună , cu un soi de recunoștință, că încă se află acolo și inima i se umplu de dragoste pentru picturi, pentru măreția lor, pentru generozitatea lor uimitoare, pentru frumusețea lor. Se gândi că măcar aici exista ceva real, ceva desăvârșit.[…]a trăit o revelație. Se uită la pânza lui Gainsborough și o cuprinse dorința să îngenuncheze înaintea ei, să o cuprindă în brațe și să plângă." Fiicele pictorului aleargă după un fluture, Dora salvase un fluture rătăcit în tren. "Se mai uită o dată la tablou, zâmbind încă așa cum zâmbești într-un templu, simțindu-se iubită, încurajată, ajutată."

LITERA, 2018