În vara anului trecut, după o vizită la Agapia, m-am întrebat cum aș regăsi Clopotul (1958) lui Iris Murdoch, ce anume m-a făcut să iscodesc în biografie, să fac o pasiune pentru autoare și să citesc cu poftă toate romanele traduse. Cum am ajuns să privesc trandafirii, grădini și păduri pline de nume de păsări și specii de plante, cu dor de scrisul lui Iris Murdoch, cu admirația și interesul ascuțite de lecturile romanelor ei. Am recitit Clopotul la o distanță de 20 de ani. Mă aflam izolată ...

M-a chemat în bucătărie, să mă asculte la istorie. Nu sunt în stare să învăț și stiu că am față de proastă când mi-e frică și mă milogesc. Ea începe calm-horror, fără să mă privească, ce bine, că-mi vine să râd. Măi fată, istoria e ca o poveste, îți plac poveștile, de ce stai ca proasta în fața cărții și nu reții nimic. Ce-i așa greu, nu știu ce-i, chiar mă întreb, înainte de-a încasa prima palmă, care doare cel mai rău. Țipă din ce în ce mai tare, răspunde măi, răspunde, zi ceva, nu te-am trimi ...