În ultima vreme, fie întâmplător, fie intenționat, lecturile mele au legătură cu teatrul și vin să-mi confirme o teorie mai veche cum că toate poveștile contemporane pornesc din marile tragedii ale Antichității greco-romane. Acestea, la rândul lor, în special pentru sensibilitatea cititorului contemporan, primesc o altă dimensiune prin eliberarea lor din discursul mitologic. Citind (re)interpretări în cheie modernă ale tragediilor antice, lectorul secolului XXI interpune între el și materia antică filtrele actualității, ale unei răsturnări de paradigmă spectaculoasă de cele mai multe ori. Din păcate, faptele diverse ale actualității, poveștile cu tâlc psihologic și cheie naturalistă ale zilelor noastre nu se salvează prin catharsisul antic. De cele mai multe ori, ele rămân anodine, mizerabiliste, efluviile urât mirositoare ale unei condiții umane în chetă de absolut și de miracol, sau câteodată doar de un evazionism comercial, de tip reclamă publicitară la site-uri turistice. Moirele din vechime și-au abandonat straiele tragice, solemne și s-au mutat la rubrica de știri de senzație.

Romanul scriitorului britanic Mark Haddon, Marsuinul (The Porpoise), este o carte în care, într-un mod cu totul și cu totul savant, meșteșugit și savuros, tragedia contemporană, faptul divers, senzaționalismul obscur din spatele ușilor închise se întâlnește, se amestecă cu fabulosul și cu epopeicul, alternând stiluri, planuri și lumi, spații și dimensiuni. Odiseea marină a unui personaj mitologic străpunge cotidianul frust și traumatizant al unui nucleu de personaje contemporane, creându-le punți și legături cu spații fantaste și fanteziste.

Faptele le putem regăsi enumerate în coloana unui ziar de senzație: tați care-și iubesc prea mult fiicele, cu o pasiune bolnăvicioasă, sau care, din contră, le abandonează în mâinile unor necunoscuți; copii a căror naștere a dus la moartea mamelor și la destrămarea echilibrului familial; tineri cu o existență facilă și zadarnică precipitați dintr-odată într-o lume plină de aventuri și vicisitudini. Dar orice comparație cu faptul divers se oprește aici în romanul scriitorului britanic, deoarece intervine elementul fabulos, recursul la legendă și la spații onirice: palatele cu coloane albe de marmură care alternează cu vilele de designer, corăbii și sălașuri în pădure, animale fabuloase și preotese, regi și poeți, toate într-o continuă pendulare între vis și realitate, lumea noastră și cea mitică. Marea, mediul acvatic este elementul unificator, magma transparentă în care își găsesc punctele de reper, toate rătăcirile și evaziunile personajelor, care absolut toate, sunt cuprinse de o sete de absolut mereu încercate de frică, de gelozie, de putere și dominație.

În acest roman straniu, crud și extrem de cultivat, Mark Haddon este extraordinar de îndrăzneț și propune cititorilor o lectură solicitantă la nivelul imaginației și al concentrării. Pariul pe care ni-l propune este să acceptăm să-l urmăm prin toate lumile pe care ni le deschide și nu poposim mai mult decât trebuie în una sau în alta. Captivată de această experiență romanescă temerară, mi-am propus să înțeleg modul în care romancierul a asamblat piesele din textul său puzzle, cum a înșiruit virtuoasa imbricare a narațiunilor, cum a alternat secvențele prezentului cu întoarcerile într-un trecut mai mult decât îndepărtat. Alături de filonul prezentului concretizat în narațiunea-cadru, trecutul este mereu adus în prim-plan prin împrumutul unor secvențe și personaje din piesa lui William Shakespeare, Pericle, prințul al Tironului, pe care romancierul le-a modelat într-o notă postmodernă. Astfel, Marsuinul lui Mark Haddon readuce contemporaneității povestea lui Apollonius din Tir care, după ce inițial fusese separat de fiica și soția sa, le reîntâlnește după o serie de călătorii. De-a lungul timpului, legenda lui Apollonius a suferit numeroase schimbări, urmând să servească și ca bază a piesei Pericle, prinț al Tironului, scrisă de Shakespeare în colaborare cu George Wilkins (la rândul lor personaje în romanul scriitorului britanic). Personajele devin astfel eroii unei epopei, ai unei odisei romanești care traversează secole și mări, repere geografice, culturale și literare, fără ca scriitorul să se preocupe prea mult de posibilele momente de rătăcire ale cititorilor prezumtivi. Încă din primele rânduri, într-un stil destul de auster, faptic, cu notații concrete despre un model de avion sau un itinerariu cu Eurostarul, ceva "bizar" se insinua între liniile narațiunii, o stare de angoasă difuză și impalpabilă, cu atât mai periculoasă. Ultimele fraze ale romanului evocă o tapițerie foarte veche, aproape terminată, dar nu în totalitate. Între aceste două puncte, fire narative încrucișate, compuse, descompuse și rupte, lovituri de teatru și răsturnări de situație demne de un periplu shakespearian. Nu voi dezvălui elemente ce țin de rezumarea acestei narațiuni à tiroirs pentru a nu strica eventuala plăcere a unui cititor avid de suspans, doar voi semnala mai ales originalitatea și tehnica desăvârșită a unui roman care nu lasă nimic la întâmplare, în care corespondențele și aglutinările între prenumele personajelor reprezintă prin ele însele un roman într-un roman și care, cu ajutorul mitologiei, creează lumi poetice veridice aflate dincolo de orice verosimil, unde realitatea se împacă cu miticul.