nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Dinspre Răsărit spre Apus

Miniaturi delicate aparținând perioadei timuride, carpete persane din mătase, catifea sau lână țesute de meșteșugarii dinastiei safavide, vase de ceramică din Persia selgiucidă. Cu ani în urmă, când am trecut pentru prima dată pragul Muzeului Gulbenkian din Lisabona, n-am putut să mă dezlipesc ceasuri întregi de sălile cu artefacte islamice ale instituției portugheze. Mai cu seamă vasele otomane din jurul anului 1500 m-au ținut pironită între ele ca pe sculptura lui Alfred Janniot aflată în muzeu.

Am uitat de sete, de recenta călătorie cu peripeții, am ignorat că riscam să pierd avionul. Cerulean, cobalt, albastru de oțel și alte nuanțe de albastru se încrucișau cu alb, roșu și verde, în combinații cromatice ispititoare. Lalele, garoafe și motive hatayi se învolburau pe ceramica de Iznik, așezând alături vocabularul anatolian și elemente decorative chineze. Lumi vegetale și animale izbucneau neașteptat pe suprafețele de argilă. Un desen subtil, o luxurianță deloc apăsătoare, ornamente sprințare care te năuceau și te țintuiau locului.

Am oftat cu gândul la pasiunea lui Calouste Gulbenkian (1869-1955), imaginându-mi cu câtă grijă și câtă plăcere adunase colecționarul obiecte de un rafinament care te lăsa fără cuvinte. Mintea mea s-a întors după el către finele secolului al XIX-lea în comunitatea din Istanbulul natal, l-a urmărit în Londra în vremea când armeanul devenea cetățean britanic, l-a însoțit la Paris între zidurile palatului de pe Avenue d’Iéna. Dar, mai ales, a mers cu el la pas în Lisabona descoperită pe drumul care ar fi trebuit să-l poarte în America, unde Calouste n-a mai ajuns.

Sedus de lumina lusitană, împătimitul arhivar a peste 6000 de obiecte de artă din varii perioade și culturi, avea să se stabilească în 1942 pe malul european al Oceanului Atlantic. Fostul om de afaceri și-a petrecut ultimii ani de viață în Portugalia, străduindu-se să pună cap la cap extraordinara colecție adunată în decursul unei jumătăți de veac. N-a mai apucat să o vadă reîntregită și expusă pe Avenida de Berna, în clădirea concepută în mod special pentru ea și inaugurată în 1969.

Dar astăzi pasionații de artă se pot abandona deliciilor preparate de Gulbenkian; nu doar celor care au își au rădăcinile în Turcia, Siria ori Persia, ci și celor europene, lucrărilor Renașterii sau pieselor impresioniste, picturilor lui Ruisdael sau Turner. Ele respiră aerul grădinii (vezi fotografia) în care se găsește și sediul Fundației Calouste Gulbenkian, instituție permanentă, creată în urma testamentului lăsat de filantrop, cu scopul de a îmbunătăți prin artă, știință și educație viața comunitară. Acoperind arii diverse, fundația decernează în fiecare an o serie de premii inspirate de contribuții culturale și sociale remarcabile.

În 2019, cel care a intrat în posesia distincției pentru Drepturile Omului a fost Amin Maalouf. Așa cum se poate citi pe site-ul oficial al fundației, acordarea premiului a avut în vedere rolul de "arhitect al punților culturale", exercitat de-a lungul timpului de scriitorul franco-libanez. O alegere care pledează în favoarea fluidității interculturale aidoma artefactelor din muzeul lui Gulbenkian, și ele călătoare dinspre răsărit spre apus.

Silvia MARIN BARUTCIEFF

Conferențiar (Departamentul de Științe ale Comunicării), la Facultatea de Litere, Universitatea din București, Silvia a publicat volumul Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip; reprezentările din cultura românească veche și sursele lor (2014). De asemenea, a coordonat mai multe volume colective, fiind co-editor al volumelor Călători și călătorii. A privi, a descoperi (2016) și De la fictiv la real. Imaginea, imaginarul, imagologia (2010). Și-a dedicat ultimele două decenii studierii iconografiei religioase medievale și premoderne din Europa Centrală și de Sud-Est.

în același număr