Inițial, Dumnezeu avea un fel aparte de a nu spune ceva; astfel încât, la plămădirea sa, Adam simțea că tăcerea Creatorului îl atinsese pe toată suprafața corpului. Era croit, deocamdată, din toate cuvintele nepronunțate. Cel de Sus punea, în mica făptură, o versatilă umbră: o elastică surdină a conștiinței, pe cât de greu exprimabilă în plan vocal, pe atât de autoritară în plan memorial; un spectru ce nu intră cu totul în noi înșine, ținând, mai degrabă, să ne cuprindă. Cam așa e arhetipul. Un termen spațiabil și mai ales intruziv: își dă un contur cu toate câte nu-s încă într-însul; le vom striga însă pe rând, din toți rărunchii zisului. Și o să fie mai întâi tăcerea; una care nu-i a ta și nici a mea: e tăcerea zidită împrejurul fiecăruia, cu întreaga surzenie ce ne apără de fricile celorlalți. Mai ales că empatia n-a fost nici ea, vreodată, prea vorbăreață. Ne reduce la cea mai adâncă muțenie; ca să ne zărim de-a curmezișul, prin oglindiri desprinse din auzitele altora.

Tăcerile ne descarcă de ceea ce nu suntem. Rup nasturii de la cămașa prea strâmtă a spunerii. Așadar, iată o luare aminte: stricând tăcerea altcuiva, nu ne alegem cu vreo vorbă de duh și nici măcar cu o insultă. Tăcerile nu generează, pur și simplu, opusul lor. Iar tăcuții nu fac daruri, pentru că ei înșiși sunt un cadou: dacă pricepem acea îndemânare cu care ei nu se grăbesc să răspundă la orice întrebare. Indicibilul? E compus din tăceri zilnice, care ne îngenunchează și ne umilesc asiduu, încât moartea devine o tăcere amiabilă, ca o amnistie. Și mai e ceva: după ani și ani în slujba unei tăceri, ea se plictisește și ne lasă baltă; și bine face. Are și limbajul nevoie să-și dezmorțească muțeniile; să-și mai scoată ghipsul. Să etaleze dezinvolt niște cuvinte, ca să ascundă mai bine altele. În fond, omul e o mașină de repetat greșeli.

Scriind, nu mai iei parte la propria-ți tăcere. Cuvintele o includ în propria lor semantică și o trec de la un subînțeles la altul; ca să-ți descoperi, după fiecare gând așezat pe hârtie, o tăcere nouă; sau o prevorbire veche. În fine, nici tăcerea nu mai e ce-a fost. Nu se mai tace ca odinioară. Cuvântul atârnă, tăcerea apasă. Spun dezabuzații. Tăcerea nu este, totuși, o simplă nespunere. Dacă nimeni nu scoate o vorbă nu înseamnă că amuțim. Tăcerea e dialogală: prin ea ne învățăm unul pe altul, ne dăm reciproc contur. Ea este procedură, este atitudine, este, îndeosebi, disponibilitate. Ne previne, ne vindecă, ne podidește, ne multiplică. Nu tăcem prea mult în același fel. Și nicio tăcere nu se zăvorăște în aceeași privire. Destule clișee. Dacă, de obicei, spunem că, prin limbaj, ne croim imagini, e vremea să acceptăm că nici tăcerile nu stau degeaba: ne furnizează un surplus de neprevăzut. Cum anume? Glăsuirea izvodește materia, posibilul, lexicul alcătuiește realitatea. Cum să pricepem, așadar, un cuvânt? Rostindu-l. Ca să vedem dacă lumea se pliază după înțelesul lui; ori i se opune, refuzând să-l exemplifice. În consecință, tăcerea nu este o inhibiție, o restricție, o neputință. E o siestă a cuvintelor, care nu se repliază undeva ca să zacă; dimpotrivă, vor să revină în liniștea din care încolțiseră. Din ceea ce suportă rostirea mea, o să decurgă și tăcerea ta. Și una și cealaltă reprezintă un același lucru: o gimnastică a fonemelor triate ori nu prin vocea noastră. Ca să glumim puțin: un orelist descoperă ușor cât de mult am vorbit, după câte litere ne-au rămas pe limbă.

Ce e tăcerea? Un cuvânt auzit întâia oară. Și când ne pasă în sfârșit de ceea ce-am tăcut? Când cuvintele nu mai conviețuiesc nicicum: bunăoară, într-o propoziție scrisă adineauri, subiectul nu mai colaborează cu predicatul. Ne înhumăm, așadar, vorbele în tăceri adânci, astfel încât niciun cuvânt să nu revină prin vocea altcuiva. Iar dacă omul nu tace și atât, se năruie în adâncul propriei voci; de parcă sunetul fiecărei silabe ar bruia sensul cuvântului întreg. Tăcerea înciudată congelează pulsul vorbelor primite. Și dacă ținem prea mult la ea, ne îngropăm, pe dinăuntru, în toate nevorbirile lumilor apuse. Opusul tăcerii nu e țipătul și nici înjurătura. E amnezia. Când cineva ne uită vocea, tăcere se cheamă, nu altfel.

Ce ai spus tu și ce am tăcut eu? Tăcerile îndelungate fie ne ancorează mai bine în lume, fie ne deprind cu inexistența noastră în ochii altora. La capătul tăcerii tale nu e vorbirea, ci ascultarea celuilalt; sau, cel puțin, așteptarea lui, cu spe ranța că-ți va oferi și el o tăcere în schimb. Oricum, tăcerile au totdeauna un destinatar: nu poți tăcea în gol, pe seama nimănui. O muțenie măcar o să-ți răspundă cândva. Tăcând, ne dăm și nouă crezare, plecând urechea la ceea ce simțim. Tăcerea nu e o pacoste; și nici o zgardă la grumazul vorbirii. Din nefericire, ne retragem cuvintele prea ușor și ne cedăm tăcerile prea greu. Nu ratăm nicio tăcere, însă nu toate își fac efectul. Ținem minte faptele, dar nu și tăcerea care le-a stins. Lovit de muțenia irevocabilă de la marginea vieții, un semen nu mai tace alături de noi. Să frizăm totuși optimismul și să pretindem că amintirile nu sunt un deznodământ al trecutului, ci neobosita lui continuare? Doar că ne e dor de vorbele mari. Liniștea din noi lasă niște urme de pași, pe care memoria le șterge rapid; ca să uităm drumul de întoarcere către verbul care le-a declanșat. Vinovatul? O tăcere nisipoasă, care nu fixează niciunul din sensurile lumii. Nu are astâmpăr, ci doar un loc unde alege să moară. Și nu-i greu de ghicit. Ieșim pe ușă vorbind la telefon, tăcerea rămânând acasă.

În deplin consens cu ea, omul actual duce în el o tăcere calcifiată, ce ucide din fașă Cuvântul; singurul în stare să-l smulgă din ceea ce nici Adam nu e sigur că ar mai vrea să fie. E o tăcere strunită cu greu, în care glăsuirea nu picotește, ci abia își ține respirația. Nespunerea creează, oricum, idei obeze; căci cuvintele ce descind din ea arată cât de mult au fost tăcute. Nu contează însă tăcerile defensive, tăcerile zăbavnice ori acelea arțăgoase. Definitorii sunt tăcerile cu care ne-am născut și, când le vine ceasul, ne dăruiesc cuvinte de care nu ne bucurasem încă. Un alt efect secundar? Homo sapiens nu păstrează nicio tăcere pentru dânsul, ecoul propriei muțenii sâcâind, îndeosebi, individul ce nu-și vorbește nici lui însuși. N-are ce să-și destăinuie: cuvintele îi sunt tot mai anemice, iar mirările tot mai redundante. Până și moartea lui e stereotipă, pierzându-și aplombul. Cuvintele i se pot revărsa, deci, nestingherite, căci tăcerea nu-i mai face, demult, nicio surpriză.

Vom mai prinde cândva gustul tăcerii? Pe vremuri, când tăceam ne dădeam cuvântul, la propriu și mai ales la figurat. Iar liniștea de sub cuvinte nu era o muțenie cu sânge rece. Era filigranul ieșirii tale în întâmpinarea altuia. Tăcerea găzduia, nu separa; provoca, nu sugruma. Capilariza, nu sleia. Închega, nu cumula. Tăcerile mai tinere nu sunt tocmai sociabile, dar se străduiesc măcar să-și corespundă unele altora. Ce-i drept, nici nu ne abandonează, mângâindu-ne ușor pe umărul fiecărui eșec. Cumva inevitabil. Persistând prea mult într-o direcție, viața e prinsă adesea pe picior greșit. Sunt însă episoade când tăcerea intervine prea devreme, dar și momente când întârzie îndestul. Oricum ar fi, tăcerea e un alibi, un martor în plus; nu un refugiu dibuit în pripă. În teorie, tăcerea este frisonul unui presimțiri. Ea are însă și accente somatice, ne întrupează ideile. Tăcerile faciale sunt un repaus al dubitației: ne dezbărăm de micul eu însumi. Muțenia nu-i însă prea reușită dacă nici o alta nu mai participă la ea; sau dacă e crescută printre voci care nu mai ajung, nu se știe de ce, la marea întâlnire a conversației.

Tăcerile sunt duminici auditive. Dar nu luăm o pauză față de spusele celorlalți. Ne odihnim de propriile neizbânzi. Renunțarea la cuvinte ne adăpostește într-un colț al imaginii de sine, la o margine blândă a compătimirii de sine. Acolo unde o liniște anume, bine crescută, nu se turtește de zidul sporovăielilor. Ce-i drept, pericolul nu e mic. Patinând pe lustrul vorbelor, tăcerea ne scapă ușor, pierzându-se între verbul tău și adjectivul meu. Mai ales acum, când vorbitul încontinuu traduce disconfortul de a tăcea; a fi neutru e totuna cu a nu fi defel. Oamenii nici nu-și mai cunosc tăcerea. Iar muțeniile nu ne remarcă în vreun fel: nicio tăcere nu e, până la urmă, strigătoare la cer. Ba dimpotrivă. Cuvintele își iau tăcerea înapoi; ca și cum vorbele, supărate de felul în care sunt folosite, ne-ar retrage liniștea adusă în dar. Motivul? Tăcerea e o vorbire în cerc: fiecare cuvânt revine în sinea lui, dublându-și propria sonoritate; își este sieși ecou, iar gândului bună hrană; se sfărâmă apoi în litere răzlețe, fără acoperiș fonetic. Sfârșit? Nu încă. E pe aici, prin vecini, o tăcere căutândă; se zbate-n pupilele noastre, acelea fără de astâmpăr. Și nu degeaba. De-o vreme nu mai ai cu cine să taci. Nicio tăcere nu-ți mai plânge de milă. Nici măcar una care n-are pe nimeni. Capcane? Hai să încurcăm resemnarea cu liniștea. Chiar cu liniștea? De ce nu? Liniștea e un zmeu bătrân și indulgent. Frivol și tihnit. Cu mine se poartă bine. Îmi dă voie să mă joc de-a tăcerile care-mi seamănă.