Poezia Denisei Ștefan din și plath dansa prin bucătărie (Casa de Pariuri Literare, 2021) se înscrie în registrul biografismului mizerabilist, inaugurat în urmă cu mai bine de un deceniu și jumătate – atât de bine, încât anul publicării ar fi putut foarte bine fi 2007 în locul lui 2021. Staționarea în stilistici datate, fără încorporarea experiențelor ulterioare, nu poate fi benefică înnoirii limbajului poetic. Originalitatea cu orice preț are riscurile ei, dar noutatea rămâne, dincolo de experimentele rare lipsite complet de finalitate și substanță, una dintre exigențele literaturii bune, care trebuie să caute propria sa breșă expresivă.

Cu un discurs fragmentat, în care sunt asamblate diferite ipostaze ale eului și flashbacks din copilărie & adolescență, volumul Denisei Ștefan are momente de reușită retorică noir, în care imaginile frapează și rămân, mizând pe note viscerale:

"l-am văzut pe dumnezeu la mare într-o vară/ avea sfârcurile mai mari decât fundurile cosmonauților/ și fuma un trabuc aprins la ambele capete" (III. taică-meu are altă familie, p. 14), "bunicul meu își mototolea coșmarurile cu o bătaie din palme/ și apoi le arunca în paturile copiilor lui" (IV. bunicul meu și-a bătut copiii, p 15), "cearșaful se va încolăci în jurul gâtului meu/ o limbă de porc putrezită/ o bandă adezivă plină de muște moarte". (VI. nu pot sta mai mult de 3 ani într-un singur loc, p 26).

Formula deja clasicizată a dicteului semiautomat și aglomerat își dovedește însă repede limitările, căzând în redundanță. Același ritm, aceeași juxtapunere a secvențelor pe bază de paralelism sintactic conduc invariabil la sentimentul "déjà-lu". Redundanța structurală e accentuată de ocurența frecventă a unor cuvinte ca "oglinda", prezentă (de obicei nu fac statistică, dar aici simt că e nevoie de asta) de 5-6 ori (?) în primele 26 de pagini, și asezonată în rest cu țânțari, tatuaje și pisici. Alăturarea poemelor pare făcută tocmai în funcție de ocurența acestor cuvinte, o practică nu tocmai recomandată, în absența unor jocuri de semnificație. Rolul elementelor menționate nu este esențial și reiterarea lor nu reușește să creeze o rețea semantică relevantă, ci una supărătoare.

Volumul se remarcă, în ansamblul său, printr-o narativitate laxă, care își bazează impactul pe turnurile de final:

"sting și aprind lumina fumez țigară după țigară/ sunt un tomberon uman și fur gazul vecinilor nefamiliști" (X. aceste rânduri pot fi umplute cu mizeria omenească..., p. 30), "chiar azi m-a sunat/ 1 minut și 46 de secunde/ mi-a zis că merge în budapesta/ că nu crede în legile lor tâmpite despre autoizolare și că nu știe/ cum să bage banii în bancă pentru pensia alimentară// mai am 3 țigări/ și după astea jur că mă las" (XIX, p. 39).

Se întâmplă însă deseori ca acestea să nu fie suficient de tari, de unde senzația acută de inconsistență. De asemenea, autoarea încearcă să folosească în construcția poemelor o recuzită a damnării, alcătuită din spleen, țigări și alcool, dar nu reușește să o reinventeze și să evite locul comun. Asociat observațiilor de mai sus, aglomerării și redundanței, acest fapt relevă o carte de debut incomplet maturată, situată sub tutela "neașezării". Ajuns printre cei 10 finaliști ai concursului organizat de Casa de Editură Max Blecher, volumul Denisei Stefan prezintă certe promisiuni, neduse însă aproape deloc până la capăt. Graba debutului strică frecvent treaba poeziei.

Pasajele reușite sunt tocmai cele în care narativitatea confesivă și îngrămădită îndrăznește să cedeze locul unor asocieri lexicale interesante și să încurajeze latura paradigmatică a discursului:

"compromisurile trebuie făcute și în afara așternuturilor/ astronautul a luat o lentilă/ acum are propria lui planetă de furnici". (IX, p 29), "șezlongul era atât de lung încât/ valurile-mi săpuneau gleznele iar oamenii-mi săpau mormântul// sau poate era doar o altă groapă de gunoi" (XVIII, p. 38), "iuna este ceafa mea o umbră alunecoasă cu un singur obiect contondent în loc de ochi/ o mână ascunsă între omoplați un dinte cusut cu ac și ață de/ interiorul obrazului (iuna s-a născut într-un colț de cameră în lumina albastră, p. 69).

Personajul iuna este o apariție ritmică și bine gândită, deși creează, la rândul său, impresia unei nesfârșiri. O mai temeinică explorare a lui, a formelor sale de manifestare ca avatar masculin ("poate iuna sunt eu", p. 19), o ieșire din tiparele figurii infantilizate, minuscule, ar fi avut, neîndoielnic, rezultate mai bune. Concluzia, în urma lecturii, este că volumul stă sub semnul nerăbdării, principalul inamic al oricărui debut. El nu este lipsit de puncte tari și promisiuni, pe care o abordare metodică și o ucenicie a rescrierii și reașezării le-ar putea dezvolta cum se cuvine în următoarea carte.

Denisa Ștefan, și plath dansa prin bucătărie, București, Casa de Pariuri Literare, 2021