În intervenția sa, cea care închide culegerea de opinii, Bogdan Crețu poveștește cum a fost expus unor exerciții de admirație din partea unei adolescente. Ce faci în astfel de situații? Încerci să confirmi impresia pe care nu știai că ai lăsat-o, inviți solemn la continuarea universitară a pasiunii pentru literatură și critică literară și cazi în irezistibila capcană: "Care dintre cărțile mele ți-a plăcut?". O autosubminare egal irezistibilă, pentru că răspunsul am spune după o istorie deja de 10 (sau 30 de) ani liberalizare mediatică, vine absolut previzibil: "A, nuuu, vă urmăresc postările!". Spuneam 30, pentru că aceste modalități de autosubminare sunt printre noi demult, cam din secunda 2 după ce eroii au strigat "Libertate" în buricul târgurilor.

"Te-am văzut la TV. Foarte mult mi-a plăcut!". Nu, te rog nu întreba: "Ce spuneam?". Dacă nu poți să taci și întrebi, primești ce meriți: "A, nu, nu mai țin minte, mi-a plăcut așa de tine". Lași capul în jos (sau râzi prostește, în funcție de ce ți s-a intâmplat în ziua aceea/zilele acelea). Te-am auzit la radio, te-am văzut la TV, ți-am văzut postarea. Mulțumește umil și schimbă repede vorba. Fugi de chemarea care nu vrea decât să te facă de râs!

În logica aceasta, cred că de-acum înainte am să fiu răuță și am să-i întreb pe cei care oftează a spaimă și abandon, descoperind filmul The Social Dilemma, am să-i întreb: Cartea ai citit-o? Care carte? Viața pe Facebook. Dau like, deci exist.

Eu am citit-o. După ce am văzut filmul. După ce am văzut social media la treabă, am văzut ce poate și ce nu poate. După ce m-am străduit să înțeleg, nu să scuip în sân și să fug.

Suportă-mi, cititorule, dacă ai ajuns până aici, un nou exercițiu (exemplu?) de autosubminare: Am văzut cartea, am răsfoit-o. Mi-am zis că trebuie să fie așa, o formă de terapie, o incantație în fața valului care nu știu cât ne va purifica, dar de smuls aparențele ni le tot smulge și le duce pe Apa Sâmbetei, cum ar veni. Era o vreme pe Facebook, când scrollai și dădeai numai peste judecători, moraliști, persoane care se simțeau datoare să ne lumineze cu irepresibilul lor simț practic și moral. Sufereau sub povarea "greșalelor" celorlalți, care, vai, au greșit (sau nu, dar, in fine, îndoiala nu era un capitol din morala lor). Se umpluseră wall-urile de E bine așa! E bine altminteri! etc. Cunoașteți, nu insist. Acum vine exercițiul anunțat: m-am așteptat să văd o carte prețioasă, gomoasă, despre sfârșitul care, iată, e aici, venit prin Facebook etc. Am deschis-o de câteva ori, dar, sub alte presiuni cotidiene (sau era doar procrastinare, nu voi ști), am închis-o, am lăsat-o la "de citit"-e. Dar cum incapacitatea de a renunța, de a lăsa-o baltă este unul dintre marile mele defecte energofage, am pornit la lectură. A fost o revelație!

Viața de Facebook. Dau like, deci exist îmi pare una dintre cele mai smart cărți din România care duc o dezbatere pe tema "Avem o social media. Ce facem cu ea?".

Volumul coordonat de Cristina Hermeziu urmează visul omenirii digitale, și anume interactivitatea. Cei 24 de autori invitați să scrie sunt din zone profesionale diferite, au voci puternice, expresii puternice, stiluri care se reinventează pe drumul către claritate. Avem divergență, avem diversitate, avem mult ludic, avem inserturi academice foarte prietenoase. Am închis cartea cu bucuria că nu mi s-au ținut lecții, că și alții au îndoieli ca și mine, dar nu refuză entuziasmul, sunt dispuși să învețe, sunt dispuși să-și seteze limitele, sunt dispuși să-și vadă fața nebănuită pe Facebook. Social media a dus visul interacțiunii la un alt nivel. Transformarea consumatorului în utilizator, de care se vorbea, hăt, acum două decenii, prin publicațiile academice, s-a petrecut. Ba, mai mult, cine ar fi crezut?, utilizatorul produce. Ce produce? Subiecte de știri, necazuri, resurse pentru diverse sectoare de marketing etc. Facebook nu este o comunitate. Facebook suntem noi. Suntem față în față cu noi înșine. Tudorel Urian scrie în intervenția sa: "Facebook este iluzia că trăiești într-o comunitate în care ideile și valorile tale se mai pot face auzite și poate vor influența în bine o anumită evoluție a lucrurilor. Știu că este doar o iluzie, dar și un pansament moral pentru conștiință, în aceste timpuri ale tuturor dezamăgirilor. O autojustificare cam lașă de tipul: «Eu v-am spus, mai mult de atât nu puteam face»" (p.113). Autoiluzionări și autojustificări.

Pentru că Facebook nu poate fi altceva decât putem fi noi.

Facebook este și un bussines, pentru că imaginea (organizațională sau personală) nu este o MASCĂ, este o FAȚĂ a noastră, este reputația noastră. Nu te întreb ce vrei să lași moștenire. Te-aș întreba cum vrei să fii văzut de ceilalți și atunci nu trebuie SĂ TE ARĂȚI într-un anumit fel. Trebuie SĂ FII într-un anumit fel. Și tu (te) tranzacționezi, și provider-ii (te) tranzacționează. Când confunzi eul social cu profunzimile personalității nu faci decât să te îndepărtezi de adevărul care ai putea fi. O demonstrează în carte Adina Popescu: "Anul acesta, de ziua mea, m-a sunat doar mama" (p. 73), după ce, am înțeles cu toții, nu și-a făcut vizibilă data nașterii. Este un pas care merită din plin să-l facem. Pentru că Facebook nu a răsturnat polii Complezență și Autenticitate. Sunt la locul lor, delimitați de credibilitate.

Facebook este doar lumea fețelor noastre.

Rețelele sociale ne fac acest dar: (ne) vedem prin ochii celorlalți, (ne) vedem (răz)gândirile, (ne) consemnăm maturizarea, fără să ne dăm seama. Până să simțim schimbarea, o vedem în concretul ei indenegabil.

Cristina Hermeziu (coordonator), Viața pe Facebook. Dau like, deci exist, Ilustrații de Tudor Banuș și Dan Perjovschi, prefață de Daniel Condurache, Polirom, 2020.