Nu demult sună telefonul de pe un număr necunoscut. Prudent, n-am răspuns, dar ce credeți, o secundă după aceea, aud o voce nu departe de mine. Telefonul zăcea la oarecare distanță, mort, iar vocea asta nu avea nicio legătură cu el. Spunea o istorie foarte încurcată, de pe vremea pașoptiștilor ori mai dinainte, și mi-am dat seama că o siluetă difuză se foia nu departe, pe canapea. Pe măsură ce trăncănea, nu știu cum dar vedeam personajele, acțiunile. Uite, Zenob, ce vreau de la tine, zice vocea la un moment dat, am auzit că ești prieten cu niște zâne care au de vânzare un cal. Dar cine ești tu, am îndrăznit să-l întreb, fără să mă mai leg de de felul în care ajunsese la mine. Asta e culmea, s-a indignat el - sunt Adrian Furtună, nu-ți aduci aminte de mine?  Avea dreptate, ne mai văzusem cu niște sute de ani înainte, pe când el păzea o grădină, unde eu mă furișam foarte des. În sfârșit, ne știam dintr-o viață anterioară. Și ce treabă ai tu cu acest cal, pe care, îți spun de pe-acum, chiar dacă-l cumperi, n-o să te-asculte în veci: e un cal nărăvaș. Tocmai de-asta, Zenob, nu-l iau pentru mine.

1. Ce piesă de vestimentație a avut însemnătate în viața ta, o consideri norocoasă ori se leagă de o întâmplare decisivă?

O pereche de pantofi! Nu știu dacă atunci, în septembrie 2000, erau magici, însă acum sunt: au intrat în legendele personale. Începeam liceul, după o școală de cartier din Bârlad, iar pantofii erau importanți. Gata, îmi schimbam viața, trebuia să-mi schimb și pantofii - chestie de statut! Îi văzusem cu câteva zile înainte într-o vitrină, iar mama îmi spusese că sunt prea scumpi. Înțelegi, Zenob, ar fi trebuit să-mi iau gândul. Dar… I-am spus că fără pantofii ăia nu mă duc la liceu. Blugi, un pulover subțire și pantofii pentru care depusesem ceva efort - așa am început clasa a IX-a, la Colegiul Național "Gheorghe Roșca Codreanu". Eram singurul rom din tot liceul, iar pantofii mă făceau să mă simt important, pentru orișicine până la urmă, zic eu că sunt importanți pantofii, te fac să te simți mai sigur pe tine și să strălucești. Fusese un an greu, părinții îmi plătiseră meditațiile la mate și la română, iar acum treceam într-o nouă lume, cu pantofii mei scumpi... de lac, cioc de rață, vișinii, cu două catarame. Când mă gândesc la liceu, îmi aduc aminte cum scoatem o foaie de hârtie ca să scriem unde credem c-o s-ajungem peste zece ani, iar pe sub pupitru, văd încă pantofii ieșirii mele în lume.

2. Cu ce personaj de ficțiune ai merge să-ți cumperi cărți?

Cred că mi-ar plăcea mult să merg să-mi cumpăr cărți cu Cobză, din Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. Asta pentru că m-am regăsit mult în el, dar și pentru că mi-ar plăcea să-i arăt lumea de azi, libertățile la care el nici nu visa și mă refer în primul rând la cele intelectuale. L-aș introduce în zonele subtile ale societății, de la bibliotecă spre cercetarea de teren. Am merge prin anticariate, pe la Cărturești, pe Lipscani, dar și prin mall... Ce mi-aș cumpăra mie i-aș cumpăra și lui: Imaginația sociologică de C.W. Mills sau Sociologia sânilor goi de J.C. Kaufmann. 

3. Am auzit c-ai fost la Sibiu și că te-ai întâlnit cu niște zenobi care te-au confundat cu un tip chel.

Oh, nu erau zenobi și n-a fost așa! Am fost în satul Merghindeal din județul Sibiu. Făceam un interviu cu un supraviețuitor rom al deportării în Transnistria. O comunitate tradițională de romi cortorari, cu bărbi lungi și pălării ciobănești. La un moment dat unul din ei mă întreabă ce meserie am. Eu, de! - cu prejudecăți, m-am jenat inițial, gândindu-mă că poate nu erau la curent cu profesia mea. Totuși am spus: sunt sociolog. Mă așteptam să se lase tăcerea, dar un tip de la celălalt capăt al grupului, a comentat cu edificare: "Mo, si sociologo, sar o Niculaie!" (E sociolog, ca Nicolae!) Se refereau la Nicolae Gheorghe, sociolog și întemeietorul mișcării civice a romilor din România. Acesta făcuse cercetare de teren și ajunsese și în comunitatea lor - dar în urmă cu câteva decenii. Totuși, oamenii îl ținuseră minte.