Atunci când spunem Anna Karenina, spunem triunghi amoros, iubire versus stabilitate, fericire versus căsnicie. Spunem cu siguranță familie, colaps psihic, eventual reputație, dar știu cu certitudine ceea ce nu spunem: Alexei Alexandrovici Karenin.

Acel fatidic Karenin – soțul conservator, care a uitat ce înseamnă iubirea pasională (în cazul în care chiar a cunoscut-o vreodată), acel Karenin – politicianul abil, acel Karenin – diplomatul care întruchipează lumea tăcută, dar extrem de influentă a vechii Rusii care nu doarme niciodată, acel Karenin – tată rece, distant, îndepărtat, dar atât de prezent în viața lui Serioja, ca vechile întrupări ale toposului praesentia in absentia. Acel Karenin...

Mi-a fost și încă îmi este greu să descopăr ce anume m-a marcat la el dintre toate celelalte personaje. De ce apariția lui în filele relației Anna-Vronski îmi atrăgea atenția de fiecare dată și mă făcea să aștept cu suspans următorul acord al acestui concert distonant? Poate pentru că, oricât de paradoxal ar suna, Karenin este cel care determină prezentul, dar și viitorul relației Anna-Vronski. Poate pentru că este Karenin cel care face ca o relație aparent scuzabilă să ne pară chiar și nouă, cititorilor îngăduitori, o aventură extraconjugală care cere prea multe sacrificii. Dramatică, dar și bizară, pentru că împrumută din bizarul actanților. Care să fie cel mai bizar dintre ei: Anna, cu aparenta nonșalanță cu care devine din soție amantă, persecutând-se apoi pe sine cu propria manie a geloziei, a instabilității, a captivității în libertate? Vronski, amantul care provoacă întreaga situație, dar ajunge apoi să o regrete, uimit fiind de chinul emoțional la care îl supune iubirea vieții lui? Nu și iar nu. Răspunsul câștigător la întrebarea legată de bizar și bizarerie este chiar cel mai anost vârf al acestui triunghi amoros tragic, chinuitor și... bizar: Karenin.

Să fi fost refuzul lui Karenin de a-i acorda Annei divorțul motivul finalului tragic al acesteia? Poate că da sau poate că mai degrabă a fost vorba de mai mulți factori care au contribuit la moartea fizică, dar și spirituală, prin dispariția speranței la fericire. Ceea ce ne interesează este exact această ultimă parte, întrucât în ea se află cheia problemei. Ce este cu adevărat bizar la Karenin? Tocmai faptul că el nu a visat vreodată la fericire. Nici măcar nu și-a pus problema să o facă. Ceea ce a căutat încă de la prima mențiune a numelui său în roman a fost tihna stabilității. Liniștea unei situații civile stabile. Căsătoria cu Anna l-a mulțumit încă de la început prin lipsa de tulburări: aveau un moștenitor (un singur copil, dar, din fericire, băiat, așa că problema continuității numelui s-a rezolvat) și erau liniștiți. Nu fericiți, nu împliniți, ci liniștiți. Și asta era suficient. Pentru el. În momentul în care ea s-a trezit din vraja călduță a tihnei familiale și a cerut mai mult, el s-a blocat. A încercat să amâne cât mai mult confruntarea directă, cu ea și cu adevărul. Să fie bizară încercarea de altfel naivă de a menține iluzia că nimic nu s-a schimbat? Să ne stârnească compasiune sau dorința de a-l ironiza?

Bizară este sincera afecțiune pe care soțul trădat, înșelat și urât a simțit-o încă de la început pentru fiica soției și a amantului ei. În loc să o respingă din pricina statutului ei de bastardă, dovadă vie a trădării soției, copila îl cucerește încă de la început pe omul aparent atât de rece, incapabil de a avea sentimente.

Aparent bizară este oscilația permanentă a lui Karenin între a o disprețui și a o compătimi pe Anna. Deși încearcă mereu să-și reamintească sieși cât rău i-a făcut, regretă sincer când cea care a rămas până la capăt soția lui se îmbolnăvește și se luptă cu moartea. Se înduioșează de ea chiar și atunci când, încălcându-i interdicția, Anna vine pe ascuns să-și vadă băiatul, de ziua lui. Se aștepta ca ea să vină și nu s-a înșelat, dar nici nu s-a mâniat.

Așadar, care este aspectul care ne face să afirmăm că Alexei Alexandrovici Karenin (primul Alexei din viața Annei) este un personaj bizar? Fără îndoială, paradoxala lui putere de decizie în desfășurarea faptelor, putere pe care nu numai că nu a dorit-o, dar a și privit-o cu teamă până la sfârșit. Nu voia nici că-i acorde divorțul Annei, dar nici să o chinuie amânând mereu sosirea unui refuz categoric. Nu dorea să o vadă suferind și cu siguranță nu voia să o împingă la o asemenea metodă de sinucidere. Și totuși, a făcut-o. Inconștient, total involuntar, dar, din păcate, și iremediabil. Bizară este, până la urmă, apatia lui dusă la extrem, dificultatea aproape patologică de a lua o decizie, ba mai mult, de a acționa.

Tendința spre expectativă este cea care definește bizareria unui personaj care preferă să-i lase pe ceilalți să ia decizii în locul sau chiar în numele lui (așa cum a făcut-o nu mai puțin bizara contesă Lidia Ivanovna, îndrăgostită de ideea de a fi îndrăgostită de oricine, chiar și de Karenin).

Nici măcar rezultatele tragice influențate de lipsa lui de inițiativă nu îl trezesc pe Karenin din apatie: el simte că până și cariera lui politică se apropie de ultimele ecouri, urmând astfel calea vieții lui de familie, dar parcă e prea târziu să mai schimbe ceva acum.

Bizar, dar, pentru el, nici măcar o viață eșuată din toate punctele de vedere nu merită efortul unei inițiative. Karenin rămâne Karenin până la sfârșit!