Reprezentația Orașul cu fete sărace semnată de către regizorul Radu Afrim pentru Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Iași se înscrie pe linia estetismului vizual care conferă "patina" recognoscibilă  creațiilor spectaculare ale cunoscutului regizor contemporan. Spectacolul este o desăvârșită metaforă scenică, de un vizual care recurge la tehnica fotogramelor, ochiul spectatorului cufundându-se în plastica  unui  pictorial cu accente stilistice retro. Atât la nivelul omogeneității vizuale, dar și dramaturgice, reprezentația este deservită de calitatea plurală a unor secvențe corale generatoare atât de metaforă vizuală, cât și de un discurs teatral în care poeticul coexistă armonios cu dramaticul.

Povestirea omonimă al lui Radu Tudoran, un scriitor pe nedrept uitat astăzi, publicată în 1940, a stat la baza scenariului dramatic reconfigurat de către Radu Afrim în funcție de necesitățile scenice și de ritmul construcției dramatice impuse atât de către referentul literar, dar mai ales de estetica și viziunea regizorală proprie. Intențiile textuale, dar și scenice, spectaculare converg înspre (re)crearea unei atmosfere specifice orașelor de provincie, care pot sta și sub amprenta unei "nedefiniri" spațio-temporale, dar și sub un determinism locativ și temporal precis, recurența la arealul cuprins între stepa infinită și malurile Nistrului fiind evidentă. Dincolo de fascinația calofilă pe care reconstituirea aparentei banalități și încremeniri  ale unui târg de provincie ale acestui spațiu, cu specificități basarabene îl conferă, în reprezentație, accentul cade și pe forța de sugestie a unei metafore "integratoare" care este cea a frigului, fizic și psihologic, emoțional al unei comunități feminine. Drama pe care această suroritate de femei năpăstuite, victime ale pauperizării și fragilității unor comunități uitate de lume, dar mai ales ale unui destin perceput drept insignifiant, în care trupul și uneori viața lor este prețul plătit pentru "frumusețea" unei rochițe ieftine, de stambă, ale unui palton, sau pentru un strop de căldură care să alunge acest îngheț permanent, devine sub sensibilitatea artistică afrimiană un construct vizual, de o picturalitate poetică. Monocromă, pastelată, asemănătoare unui tablou de Câlția, imaginea este contrapunctată de tensiuni și accente dramatice în tușe puternice, de zone de umbră, de intarsii ale unei mitologii folclorice la limita păgânismului. Dispozitivul scenic devine astfel un cadru de o mare forță de sugestie pe care sunt "proiectate" secvențele dramatice. Spațiul scenic este compartimentat în mai multe topii ale spațiului domestic și urban: camerele sărăcăcioase și friguroase, localul cu pian, strada înghețată, cazarma militară etc, totul într-un subtil joc al închiderii și al deschiderii, al ascunsului și al expunerii. Partea centrală a scenei ascunde o ușă dublă, un fel de poartă care închide/deschide spațiul unor reprezentări care "ilustrează" secvențele dramatice narate de către personaje sau care devine o cutie de rezonanță imagistică ale unor personaje și scene ilustrative. Vestimentația devine un accesoriu plastic extraordinar de sugestiv, de important pentru coeziunea picturală a întregului scenic, țesăturile simple, florale, pastelate, aproape primăvăratece sugerând acest "dor" permanent spre promisiunea unei  primăveri din ce în ce mai îndepărtate, scurtcircuitate mereu de "înaintarea" înghețului și a frigului. 

Corala feminină decupează intervenții monologale, partituri solistice de o mare acuratețe și diversitate. Acestora li se alătură și decupajele dialogale în două, trei personaje, rezolvând astfel continuitatea narativității transpuse în dramatic. Ipostazele masculine, Bărbatul străin, Victor, Marinică – paznicul depozitului de lemne, subofițerul etc., au rolul unor elemente disturbatoare, care catalizează acțiunile scenice ale comunității feminine ale târgului provincial. Câteva dintre vocile feminine conferă un relief mai pronunțat cromaticii feminine, cum ar fi Marusia, pitoreasca și gureșa fiica a negustorului de "pește zvântat", însoțită permanent de izul de pește, dar care nu se dă în lături de la "tandrețuri" sentimentale consumate în întunericul sălii de cinema. Mura, sensibilă până la fragilitate, ipostaziază și domină aproape în integralitate secvențele finale ale reprezentației, printr-un solo care condensează  fatalitatea tragică  a acestor "fete sărace", iar traiectoria ei scenică este parcă circumscrisă unei glisări fatale spre nebunie, moarte, revolte repede încătușate de sentimentul inutilității, de acceptarea resemnată a unei condiții reiterate la unison de întreaga colectivitate. Mamocica, un personaj atașant, aproape o "instituție" în colectivitățile feminine precare, face cumul de funcții scenice (mamoșă, croitoreasă, protectoare) a acestor suflete pierdute, inițiindu-le în viață și în secretele feminității și ale trupului, duioasă și maternă sub aparența vulgară, ușor grotescă a unei matroane plină de vicii.

Universul sonor și coregrafic al spectacolului devine un alt element specific al universului scenic propus de către Radu Afrim, determinat de aceleași principii ale unei "impurități" stilistice căutate: compilații electro, song-uri colective sau solistice, etno-pop însoțesc "coregrafiile" scenice propuse de către dinamica grupului, sau de către ipostazierile individuale.

Dincolo de reflecțiile asupra precarității condiției prinse în capcana mentalităților, dar și ale chingilor mutilante ale unei precarități ce ține de un anume "determinism geopolitic", reprezentația afrimiană cucerește printr-un lirism bine contenit și prin "frumusețea" unor imagini teatrale care rămân fixate în imaginarul spectacular al privitorului.