7 motive ca să te lași de meserie

De data asta au mobilizat bac-urile, companiile republicane de securitate, escadroanele mobile. Și blindatele care i-au evacuat pe zad-iștii de la Notre Dame des Landes, numai bune să treacă prin baricadele în flăcări cu lamele și să tragă proiectile ușoare la sute de metri. Polițiștii și jandarmii înaintând ca piliturile de fier pe bulevardele Parisului către centrul magnetului ca să apere Palatul. De pe Quai Francois Mitterand pe Quai de Tullieries, în sus pe Victor Hugo până la Arcul de Triumf, de pe Haussman spre Hausman Saint Lazare, de la Luvru prin Grădinile Tuileries, prin Place de la Concorde și pe Champs-Elysees. În lumina galben-trandafirie a becurilor cu sodiu și a instalațiilor de sărbători, piliturile zumzăind la unison, făcând geamurile să tremure.

Liniile de autobuz deviate, ieșirile de la metrou blocate. N-ai cum să treci cu mașina spre nord. De dimineață nu s-a mai ieșit pe traseu, cele mai multe taxiuri din partea asta au rămas să dea ture în Rive Gauche și nici eu n-am avut vreo cursă ca lumea.

Jumătate din zi m-am învârtit între Nation și Montparnasse și spre seară am prins una până la Orly. N-aveam niciun chef să mă duc acasă, să văd dacă Flor trecuse să-și strângă lucrurile. Cel mai probabil nu se obosise și gândul că toate erau încă acolo mă făcea să înghit în sec. Un pumn de coji de la alune, pe care îl bagi cu totul în gură și încerci să mesteci puful ăsta ca să se ducă pe gât. De unde să faci rost de un strop de salivă?

Pe la Ivry, m-am gândit să-i dau un mesaj lui Mirabelle să ne vedem. Am întrebat-o dacă voia să facem un pot de départ și am scris pot cu P mare. N-o știam prea bine pe femeia asta, dar avusesem o discuție foarte mișto cu ea înainte să-și dea demisia, de unde mi-am dat seama că eram cam în aceeași situație. În plus avea și un nas foarte interesant, mic și rotunjit, cum au unele femei din partea de vest a Africii.

Și un fel anume de a te privi printre gene când vorbea tărăgănat, prin care reușea să te țină la distanță și să te îndemne să te apropii de ea în același timp.

Când m-am angajat eu, ajunsese la certuri zilnice cu șefa de personal și aproape toată perioada de preaviz a stat în medical. I-am făcut câteva referate pentru concediu, dar Elodie a cerut verificare și am primit înapoi o mulțime de scrisori care cereau explicații. Doar că eu am amânat să le răspund și până la urmă am plecat și eu. Eram în perioada de probă și am scăpat mult mai ușor decât Mirabelle.

Habar n-aveam dacă aflase ce se mai întâmplase pe acolo. Habar n-aveam dacă mai era în Paris sau se întorsese la ea acasă.

În ultima zi, m-a chemat la pot-ul ei de départ. Ne-am văzut peste drum de spital, în spatele bisericii și am tras câteva fumuri. Ea s-a suit în autobuzul de Juvissy, iar eu m-am întors la treabă.

Spune-mi trei lucruri pentru care să te lași de meserie.

Hai să facem cu șapte.

Am tras mașina în față la L'Oraziano, am pus-o pe avarii și am urcat în scară. În fața ușii, am stat cu cheia în mână ca un prost. Chiar și așa, puteam să-mi imaginez că lucrurile lui Flor erau tot acolo. Cărțile din rafturi amestecate cu ale mele. Hainele mototolite din dulap. Gențile îngrămădite sub pat. Rachetele de badminton cu cozile ieșite pe lângă biblioteca din hol. Bețișoarele parfumate arse, îndoite ca niște melcișori de scrum. Șmacurile de la baie, uscătorul de păr spânzurat deasupra chiuvetei, cu firul încolăcit în jurul ștecherului. Gablonțurile răspândite pe etajera de lângă oglindă. (Chiar și oglinda rotundă era a ei.) Toate acolo, la locul lor, scoțând un fel de white noise în lumina portocalie a ferestrelor dinspre stradă. De fiecare dată când îți pierzi jobul, devii un pic mai nervos. Ai o meserie prețuită, care se caută în străinătate, fiind prețuită pentru că nu se înghesuie nimeni s-o facă, dar problema e în altă parte. Ai o vagă bănuială, dar nu poți să discuți chestia asta cu cineva care crede că ai o problemă în altă parte. Din ultima zi de salariu zilele încep să se numere cu minus până la ziua de chirie, dacă nu mai poți să împarți chiria, atunci nu mai are rost să stați împreună. Poți să faci un salt electronic într-un alt colocation, dar perioada de preaviz e în tot cazul o lună și asta se împarte și ea la doi.

În Evul Mediu era destul de simplu, erai meseria pe care o aveai. Acum te gândești că ești omul care s-a întâmplat să facă meseria asta.

Dar ca să te gândești la asta, trebuie să te lase un pic lumea în pace.

Am coborât scările pe lângă două fete care se hârjoneau și chicoteau între etaje. M-am uitat în pachet, nu mai aveam decât trei țigări și băiatul care îmi zisese că îmi aduce cartușele nu îmi dăduse încă niciun semn de viață. Până una, alta, trebuia să iau câteva la bucată.

La Zad am încercat să aflu dacă au văzut-o pe Flor prin zonă. O tipă brunetă, cu breton și palton bleu-petrol, dar mi-am dat seama că pentru Amal erau foarte multe tipe așa în Paris, fără să îl mai ajute detaliile suplimentare.

Cine e tipa?

Tipa cu care am stat șase luni în apartamentul de deasupra magazinului tău.

A ridicat din umeri, apoi mi-a împins țigările pe tejghea cu niște degete fleșcăite. După ce am plecat de la clinică, un amic mi-a dat ideea să mă bag pe Uber. Mi-a zis că pot să fac niște bani fără să mă stresez și să intru în vorbă cu oameni din Paris. Poate să fie un editor, poate să fie un artist, poate să fie o gagică mișto, nu știi peste cine dai. N-am avut bani să închiriez o mașină, dar ne-am înțeles să-i dau un procent din câștig.

Cred că dacă vii în fața cuiva să-i ceri ajutorul sau sfatul, trebuie să îl investești cu încredere. Nu pot să lucrez cu cineva care vine pregătit să te chestioneze pentru că a citit el atât de multe lucruri pe internet.

Nu că m-ar deranja, dar acum pare ca și cum eu v-aș fi cerut o consultație.

Iar problema e că eu nu-mi permit o consultație la dvs.

M-am întors la mașină și în mod miraculos am prins o cursă bună. Până la Porte Maillot e întotdeauna o cursă bună, dar e și mai bună când câteva zeci de mii de oameni sunt în stradă și blochează jumătatea din oraș prin care trebuie să treci. M-am dus în Place Valhubert să o iau pe femeie. Din aplicație am aflat că o cheamă Theresa și probabil era englezoaică. Și-a trântit geanta lângă ea și a scos un oftat lung, ca un suspin, când am luat-o pe lângă Jardin des Plantes.

Nu e o zi bună să călătorești, mi-a zis cu un accent pronunțat britanic. Dar astăzi mă duc acasă.

Orice zi e bună ca să te duci acasă.

Am văzut în oglinda retrovizoare că trăsăturile feței i s-au destins, fără ca totuși să zâmbească. S-a așezat mai confortabil pe banchetă, cu mâinile în poală, ca și cum acolo ar fi ținut o pisică sau altceva bun de mângâiat.

— Stau de douăzeci de ani în Paris, e aproape casa mea acum, deși nu i-am înțeles niciodată pe oamenii ăștia.

— N-o să ne întâlnim cu gilets jaunes, am asigurat-o, arătându-i cu mâna ecranul de pe bord. Știu pe unde sunt acum.

Am urcat pe sub buza șinelor de metrou suspendate, acolo unde începeau corturile de migranți, care pe două rânduri descriau o curbă pe lângă gardul înalt de la Salpêtrière, înconjurând statuia lui Pinel. Aburi albi, aproape strălucitori, se ridicau în dreptul reflectoarelor fixate pe balustradele pasajului. Mai sus, căminele de medicină de la Marie Curie zăceau cu geamurile dezumflate în întuneric și la L'Intermede cei doi barmani întorceau scaunele cu picioarele în sus și le aliniau pe mese în lumina prăfuită a plafonierelor. La Pho Viet, bucătăreasa citea niște foi mari, cu spatele la vitrină.

— Se întâmplă lucruri foarte grave pe Champs Elysees.

Am aprobat-o fără mare convingere. Ea și-a prins amândouă mâinile de speteaza scaunului din dreapta și și-a vârât capul printre tetiere.

Sunt deja 340 de leduri cu lumină albă în pasajul pietonal și 640 în arcadele de pe Rivoli. Nu știu dacă ați aflat.

Am avansat pe Gobelins ca să fac stânga spre Mont Parnasse. M-am arătat surprins. Vocea ei căpătase un aer conspirativ, aproape hipnotic.

Până anul viitor, culoarea Parisului o să se schimbe.

S-a lăsat la loc pe banchetă și a pocnit scurt cu o mănușă peste picior.

— Alb-auriu în loc de galben-portocaliu. Ce credeți că spune asta?

— Cred că blanc-doré i se potrivește mai bine Parisului acum. Opulență și intransigență.

— Asta e, a exclamat. E un mesaj pe care nu toată lumea îl înțelege. Asta e viziunea Franței pentru viitor. Felul în care vrea să fie percepută și să se poarte cu partenerii ei. Alianță cu Germania și un picior în cur Angliei.

Cred că ar trebui să existe o limită între ce faci pentru ceilalți și ce faci pentru tine și să nu te lași exploatat emoțional. Te-ai gândit că e ca un fel de dependență ceea ce faci, în sensul că te agăți de emoția pe care ți-o dă celălalt?

M-am gândit la chestia asta când mi-am dat seama că merg cu gândurile celorlalți ca să nu mă gândesc la mine. La un moment dat te trezești într-un vacuum.

Pe Port Royal am înaintat fără probleme, dar pe urmă lucrurile se complicau. Pe Waze am văzut că podurile din Grenelle erau blocate. M-am gândit să o iau spre Javel și am anunțat-o că o să ocolim. Apoi am încercat să echilibrez discuția.

— Totuși, la becurile astea, jumătate din energie se pierde prin căldură, ledurile au pierderi mult mai mici.

Am auzit-o cum pufnește pe banchetă.

— Lumina albă în leduri e o iluzie. Nicio diodă n-o să-ți dea lumina asta. Dacă vrei verde, pui galiu, dacă vrei roșu, pui indiu. Dar alb, albul de unde îl iei? Trebuie să faci un sistem de subdiode ca să ajungi la asta. Înțelegeți?

Am clătinat din cap cât se poate de serios și am oprit la stop privind fix lumina roșie, care iriza prin capacul de plastic. Dincolo de intersecție o mașină ardea mocnit. Nu era nicio mișcare, nici măcar pompierii nu ajunseseră la fața locului și mașina părea că și-a înscenat incendierea.

— Mi se pare foarte interesant accentul dumneavoastră. Sunt curioasă de unde sunteți.

Am băgat în viteză și am pornit mai departe.

— Din Est.

De la Porte Maillot m-am întors pe periferique și am intrat pe la porte d'Italy. După ce mi-am lăsat mașina în parcarea subterană de la Nouveau Monde, am ieșit în Vincent Auriol și am străbătut curtea spitalului de la Salpetriere, apoi am coborât în rondul din fața intrării vechi, unde erau mai multe mașini abandonate. M-am învârtit dezorientat până când Mirabelle mi-a făcut un semn scurt din faruri. M-am suit în dubița ei, frecându-mi palmele. Pentru moment mi s-a părut mai lată în umeri și în piept decât mi-o aminteam. Părul împletit în șuvițe, strâns cu o eșarfă înflorată, îi dădea un aer proaspăt. Un palton negru, cu colțurile gulerelor roase, și picioarele în colanți peste care își trăsese niște jambiere tricotate, în toate culorile, direct în ghete. Peste tot în mașină, odată cu fumul, plutea un aer febril.

— E un pic o coincidență că mi-ai scris azi. Plec din Paris.

Cu un gest ferm, mi-a pus în poală o cutie ponosită de țigări de foi, cu banderola ruptă. I-am ridicat capacul.

— Mi-am adus aminte că nu-ți place să ți le rulezi singur. M-am ocupat de asta cât te-am așteptat.

— Unde pleci?

Mi-a indicat cu degetul, peste umăr, compartimentul din spate al dubei.

— Întâi ajung la Nantes, apoi iau vaporul spre Cotonou. Nu vreau să las nimic aici.

— Plătești drumul pentru Fiat-ul ăsta?

Fără să-mi arunce o privire, și-a dat capul pe spate și a izbucnit într-un hohot scurt. Terminase de rulat ultimul joint, și-a trecut limba pe marginea foiței și l-a aprins. A tras un fum și mi l-a pasat.

— Eu am prieteni care nici nu visează să aibă un Fiat ca ăsta.

Am pufăit amândoi în tăcere. Printre acele de gheață lipite de parbriz, Saint Marcel, gol între luminile lui simetrice, părea stingher ca un adolescent care a crescut prea repede față de ceilalți și cel mai des îl vezi ținându-și capul între umeri. M-am uitat fix în lungul lui ca să nu mă las dus prea repede.

— Am auzit că și tu ți-ai dat demisia.

— Mda... cine ți-a zis?

— M-am întâlnit cu Pauline în stație la Ablon. Se ducea să-l vadă pe fi-su la Fleury Merogis.

La Choisy le Roi n-am putut să lucrez pentru că se făceau electroșocuri. Înțeleg că uneori sunt necesare, că treaba asta e verificată și cineva trebuie s-o facă, dar pur și simplu nu e pentru mine.

Da? În București intrai singur la Supraveghere. Închideau ușa după tine și de acolo înainte cu gândul bun. Șapte camere pe partea stângă, șapte pe dreapta. Sfatul meu: stai tot timpul cu spatele la perete.

— Mi-a zis că era cât pe ce să te bați cu Abdel.

— Nu e așa cum s-a zis... Oricum, eram doar noi doi în cabinet, numai de la el putea să iasă chestia asta.

— L-ai îmbrâncit?

— Nu-mi aduc aminte. Lucrurile s-au întâmplat foarte repede. Știu că el a pus mâna pe mine, apoi..., căcat!

— Îmi pare rău că nu l-ai pocnit.

La Gobelins îți cereau eficiență, eficiență, eficiență. Nu se poate să discuți cu patru oameni pe oră. Îți bați joc de ei și îți bați joc de tine. Și toți trag de tine de parcă sunt doar ei pe pământ.

Dacă asta ar fi premisa educației în fiecare zi, nu ești doar tu pe lumea asta, atunci nu s-ar ajunge aici.

Mi-a frecat cu palma părul de pe frunte și fața, un fel de mângâiere, care era așa de puțin tandră cum îmi imaginasem de la bun început, apoi și-a pus mâna pe coapsă.

M-am uitat la ecranul mătuit al combinei de bord, singurul lucru care mi se părea real și în care puteam să am încredere în acel moment, și mi-am amintit de radioul vechi, de la mine de-acasă, care avea și el un bec cât un bob, și după ce adormea tata în patul lui, mă duceam aproape de el și mă chioram, încercând să descifrez nume de orașe care mi se păreau atât de îndepărtate și care la fel au și rămas. Cândva știam să fac și eu un astfel de circuit. Cu doi condensatori, două bobine și un tranzistor ieșea un mic emițător radio. Îi puneai un led, un grăunte strălucitor, și asta îi dădea cumva identitate. Fără un bec oricât de mic lucrurile riscă să rămână necunoscute. Acum, problema luminii e destul de spinoasă. Toate obiectele încălzite emit unde electromagnetice. Corpul uman la temperatura normală emite în infraroșu. O flacără de combustie la 1000°C emite în spectrul roșu-portocaliu. Un filament de tungsten la 3000°C emite lumină albă.

Avea dreptate Theresa, diodele nu emit lumină albă, e nevoie de un ansamblu. Cel mai folosit semiconductor e din siliciu, dar siliciul emite în infraroșu și radiația lui nu se vede. În lămpile cu sodiu, o mică parte din energie se pierde în emisia în ultraviolete. Ca să se recupereze aceste pierderi, tuburile se tapetează cu o pudră care absoarbe ultravioletele și de aceea becurile sunt opaline.

În mod normal nu ai cum să știi toate aceste lucruri dacă informația nu ar fi deja criptată în creierul tău.

Din păcate, nu ai acces la ea în orice moment.

Totul mi se părea dintr-odată extraordinar de limpede.

Nu știu dacă la 18 ani poți să faci o alegere care să te reprezinte în viață. Vrei să afli ceva despre tine și nu ce să faci ca să câștigi bani.

Încercam să îmi controlez mușchii feței și să spun cuvintele așa cum erau ele, după forma și greutatea lor, fără niciun fel de participare emoțională, dar aveam senzația idioată că vocea mea se auzea de la radio și era foarte caraghioasă.

— Ascultă, Mirabelle, trebuie să mă ajuți cu ceva. Mi-ai zis că la tine, acolo, e un râu uriaș.

— Unde la mine?

— În țara ta e un râu uriaș!

— Oueme – a bubuit difuzorul.

— Nu trebuie să faci așa. Oueme, am înțeles.

— Oueme înseamnă râul morții.

— Asta e un pic răutăcios.

Mă enerva că din cauza râsului nu puteam să îi transmit mesajul corect. Cu un efort considerabil am împins toate gândurile nenecesare în spatele unei cortine, o cortină din catifea foarte groasă, care își întâlnește jumătățile în mijlocul scenei. Reflectoarele au rămas aprinse, concentrându-și luminile în jurul Ideii. Ideea era foarte bună, îmi venise dintr-odată, dar aveam dificultăți să o scot pe gură. I-am privit lui Mirabelle buzele decojite și obrazul neted, care se prelungea cu linia maxilarului într-un fel de-a dreptul demn. Demnitatea e un lucru care în general ar trebui să te împiedice să râzi, nu? Am tras aer în piept și l-am lăsat să iasă încet, încet de tot. I-am apucat amândouă mâinile și m-am uitat în ochii ei.

— Trebuie să plec din apartament și nu pot să-mi aleg lucrurile. Stau aproape, i-am arătat cu degetul direcția spre Place d'Italie. Tipa aia nu-și ia lucrurile din casă și eu nu pot să le iau pe ale mele din cauza asta. Vreau să intri, să le iei cu tine și să le arunci în râul ăla uriaș din țara ta.

— Asta în Franța s-ar putea numi furt.

— În Franța, da.

Am izbucnit amândoi în râs.

Din colț, de la Fu Castella, am văzut luminile nou instalate de Chaari pe prelata de la Zad și deasupra ferestrele de la apartament larg deschise. Înăuntru însă nu se întrezărea nicio mișcare și nu era nicio lumină aprinsă. În dreptul fiecărei ferestre atârna câte ceva, întunecat și amenințător, dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să îmi dau seama ce. Am urcat scările în fugă, eu înainte, Mirabelle luând treptele una după alta, cu pași mici.

Cât am stat în Paris, nu mi-am făcut niciodată griji gândindu-mă cât de puține lucruri aveam, cât de puține dintre obiectele din jurul meu erau ale mele, să am libertatea să le păstrez sau să le distrug fără consecințe. De-abia după ce am aprins lumina și am văzut apartamentul aproape la fel ca în ziua în care fusesem cu proprietara să-l vizităm, mi-am dat seama că în orice moment puteam să plec cu lucrurile mele în doar două geamantane – și asta nu mai era dintr-odată o senzație confortabilă. Diferența dintre apartamentul de atunci și cel de acum era că lucrurile mele stăteau răsturnate ici și colo ca după o demonstrație de levitație care se termină prost. Toate celelalte lucruri, mobilele și fleacurile lui Flor dispăruseră. După ce terminase de strâns, aruncase cheia ei pe podea și trăsese ușa după ea, lăsând yala automată să sigileze starea de fapt. Am călcat pe ea când priveam uluit încăperea goală.

Fiecare amănunt și fiecare mărunțiș fusese extras cu un fel de pensetă inteligentă din ceea ce fusese la un moment dat un mecanism disfuncțional, dar care funcționase totuși aproape șase luni, în stilul acela miraculos care face ca societatea să nu se transforme într-o adunătură de mizantropi periculoși, fiecare pe cont propriu, conectat la câte un terminal mai mult sau mai puțin inteligent.

Nici nu știu când avusese timp Flor să se miște atât de repede. Să se miște printre lucrurile mele, aproape fără să le atingă sau să le deranjeze. Să strângă, să împacheteze și să curețe după ea. La bucătărie rămăseseră doar două indicii ale prezenței ei în acel spațiu-timp pierdut: un ghiveci cu un fel de iarbă afgană, întinzându-și firele încâlcite din plastic în toate direcțiile, și două bețe de salată în formă de pensule, pe care i le luasem de ziua ei.

Mi-am aprins o țigară și m-am postat în dreptul geamului, cu fața către curtea interioară, care la ora aia zăcea scufundată în întuneric. Prin decupajul dintre marginile de tablă ale acoperișurilor se vedea o lună mică, acoperită de un strat de aburi violeți. Dar luna asta nu avea nicio putere asupra hăului care se căsca între pereții de piatră, obligați să stea față în față într-o proxemică nenaturală. Oamenii nu aveau să se apropie așa. Am deschis frigiderul și aia a fost și ultima dată când i-am fost recunoscător lui Flor. Că nu se atinsese de berile mele.

Cred că și prima impresie contează într-un loc. La Bellevile nu mi-au făcut niciun fel de instructaj. Mă rog, mi-au arătat în cinșpe minute programul de pe calculator. Vine un om să-ți ceară ajutorul și începe să zbiere la tine. Dacă nu introduci datele în calculator, nu se înregistrează, nu poți să scoți nimic la imprimantă. Nici măcar nu te uiți la mine. Cred că frica e un lucru greu de suportat. Uită-te la mine!

Mă uit fix la tine: unde dracului crezi că țin ăștia rezervele de hârtie?

Am deschis un Seize în scobitura ușii și m-am întors în camera mare, unde nu mai rămăseseră decât salteaua și câteva cărți înclinate, sprijinite de peretele bibliotecii dintre șemineu și dulapul de haine. Flor pusese chiar și vechile draperii, roșii și murdare, pe care le găsisem în apartament atunci când ne mutaserăm, și deschisese geamurile, ca să iasă mirosul de țigară. Ciudat, nu simțeam în niciun fel răcoarea nopții care împânzise aerul camerei.

Pot să iau în calcul că uneori lucrurile îmi scapă de sub control. Dar, hei, nu crezi că asta vine după un efort? Cred că oamenii după ce fac o meserie în care se sacrifică pentru ceilalți, dacă scapă, pot să fie lăsați la vatră, ca și cum ar fi făcut armata.

Cei care se întorc din armată se integrează foarte greu.

O spui tu, care ai făcut o mie de armate.

Mirabelle se așezase pe podea, cu spatele lipit de perete, cu paltonul descheiat, dezvelindu-și pielea întunecată și strălucitoare care îi cobora peste gât în jos, între sâni, cu ochii țintă către grăunțele strălucitoare care umpleau Parisul ca firele de orez într-o orezărie. Împinși de pe Champs Elysees, manifestanții s-au regrupat pe Courcelles și pe Prony. Pe Grand Boulevards magazinele de lux au fost făcute țăndări. Fouquet, cu prelata lui roșie în flăcări. Mașini, chioșcuri de ziare incendiate pe Grand Boulevards, în Place Saint Augustin, pe Boulevards des Italiens, dar luminile focurilor erau prea slabe în luminile a două sute de mii de becuri cu sodiu din Paris, galbene, portocalii și trandafirii.

Am tras un gât de bere, pe urmă i-am întins sticla.

— Știi cum aș fi vrut eu să mă cheme?, m-a întrebat fără să se uite la mine.

Am scuturat din cap, n-aveam nici cea mai vagă idee.

— Alihossi, a zis, bunica mea era goun. La noi, un copil fată care se naște pe drum, înainte ca mama să ajungă la spital, se numește Alihossi. Dar eu m-am născut la Saint Denis și mă cheamă Mirabelle.

Și-a întors către mine capul, cu un zâmbet, care nu era în niciun fel trist, ci mai degrabă concentrat, ca înaintea unui exercițiu magic, și în acel moment am avut impresia că magia asta putea să dureze câțiva ani buni dacă aveam grijă bine de ea. M-am așezat lângă ea, cu spatele lipit de perete, și am tăcut ca să fie sigură că eu eram cel căruia trebuia să-i spună asta.