Marin Constantin ducea o viață mizeră. Locuia într-un mic apartament dintr-un bloc vechi și dărăpănat, pentru care abia reușea să plătească întreținerea, dar neajunsurile i se păreau ceva firesc — nu-și putea închipui să trăiască altfel. Ar fi fost tare neliniștit dacă vreun vecin mai milostiv s-ar fi oferit să-i repare și lui, fără vreo cheltuială, țevile sparte de la baie sau încuietoarea defectă de la ușă. Un asemenea gest de bunăvoință complet neașteptat risca să strice tihna unui trai anost, în care fiecare zi părea să o repete, cu foarte mici variații, pe cea dinainte.

Fost profesor, pensionat de aproape zece ani, Nea Marin se mulțumea cu puțin și se bucura de tot ce era al lui. Se lăfăia ca un rege în patul cu arcuri sărite, mânca precum un gurmand în bucătăria cu faianță căzută și admira gânditor biblioteca goală. Deși citea enorm și avea o cultură de invidiat, nu păstra cărțile — le lăsa la ghenă, odată cu gunoiul. I se părea inutil să le pună pe rafturi, să se prăfuiască uitate acolo, când el oricum nu le-ar mai fi citit a doua oară. Așa, cine știe, poate se bucurau și gunoierii de ele…

Deseori, dis de dimineață, vecinii îl vedeau mergând sprinten spre tomberon, ca să scape de niște coji de pepene și de un Emile Zola sau un Erich Maria Remarque. Aproape orice lucru avea la el o unică întrebuințare, iar dacă era întrebat de ce lăsa cărțile la gunoi, lângă pubelă, le răspundea curioșilor doar atât:

— Mai bine să le citesc și să le duc apoi la ghenă, decât să le țin în casă și să nu le citesc.

Așa decurgea viața lui, iar el nu-și dorea să fie altcumva. Numai că, într-o bună zi, totul s-a schimbat: oamenii legii i-au bătut la ușă cu noaptea în cap, l-au scos imediat din apartament și, fără alte explicații, i-au sigilat locuința. Pentru că urla ca din gură de șarpe, polițiștii s-au făcut foc și pară și l-au bătut măr. Abia după lungi insistențe și rugăminți a primit bietul om câteva explicații: proprietarul casei decedase și, în lipsa unui urmaș ori a unui testament, toate bunurile acestuia reveneau Primăriei.

Trebuia să fie o greșeală, pentru că EL era proprietarul apartamentului —  îl primise de la un văr care se mutase la azil — și nici prin cap nu-i trecea să moară prea curând, așa cum nu-i trecuse nici să lase vreun urmaș sau un testament. Revoltat, a vrut să le arate polițiștilor buletinul și actele casei, dar era prea târziu: toate documentele rămăseseră în locuință, dincolo de ușa veche din lemn coșcovit, încuiată și sigilată cu o bandă roșie.

Bătrânul s-a trezit astfel om fără căpătâi. Cum nu era milog, n-a vrut să doarmă pe la vecini, așa că s-a mutat în curtea blocului, unde și-a amenajat frumos o nouă locuință. Tufișul din dreapta era baia, cel din stânga dormitorul, iar sufrageria și bucătăria se întindeau destul de spațios între cele două. Acolo a trăit până la sfârșitul verii, când vecinii, exasperați de duhoarea lui, l-au alungat. Fiind om cuminte și cu mult bun simț, și-a luat bocceluța în spinare și a pornit haihui pe străzi, ca să nu-i mai deranjeze. 

Trecând prin fața Primăriei, s-a trezit brusc din amorțeală: și-a zis să intre și să întrebe de ce murise fără să știe. O funcționară mai în vârstă, cu o privire plictisită pe sub ochelarii cu ramă subțire și lentile groase, i-a arătat amabilă o copie după certificatul de deces. Văzându-și numele scris acolo, pe moment i-a stat inima, dar cercetând mai atent documentul, a înțeles că toată nenorocirea lui se trăgea de la o greșeală de redactare: actul de deces era al fostului proprietar, Marian Constantin, vărul său, care îi donase apartamentul cu mulți ani în urmă. I-a fost ușor să observe eroarea, dar imposibil să demonstreze că avea dreptate. De câte ori se ruga de binevoitoarea doamnă să-l ajute, ea îi explica zâmbitor că acel certificat atesta fără dubiu moartea proprietarului, ca atare el nu mai trăia și nu putea ridica pretenții.

Disperat, Marin Constantin a înțeles că doar el știa că mai era în viață. S-a dus la foștii lui vecini, sperând că poate unul dintre ei va depune mărturie împotriva birocrației care-l băgase de viu în pământ. Dar, văzându-l pe vizor, oamenii cu care ani de zile jucase table și pusese țara la cale vorbind despre corupție și politică nu i-au deschis. În timp ce aștepta amărât în fața unei uși, un prieten cu care obișnuia să stea ore în șir la taclale despre diferite boli și beteșuguri ale bătrâneții a trecut pe lângă el fără să-i dea atenție.

— Mai știi? și-a zis în sinea lui. Poate chiar sunt mort…

Odată cu venirea iernii, bătrânul a început să se simtă tot mai rău. Mânca din gunoaie, iar foamea tot mai greu de astâmpărat îl împingea uneori la gesturi umilitoare: cerșea. După un timp însă, pentru că nimeni nu-i mai dădea nimic de pomană și nici nu-l înjura ca pe alți cerșetori, au început iar să-l bată gânduri negre.

— Poate că totuși sunt mort. Altfel, de ce nu mă vede lumea, de ce nu vorbește nimeni cu mine?

De la degerături și mizerie, picioarele i se umflaseră și abia se mai târa. Într-o zi, răscolind prin gunoaiele din ghena blocului în care locuise, a dat peste un teanc de cărți. Erau ale lui: el le dusese acolo! Și nimeni nu le luase, nimeni n-avea nevoie de ele. Cineva le așezase însă frumos, ordonat, una peste alta, ca să nu stea împrăștiate și să încurce locatarii. Scoțând din mormanul acela un volum de Kafka, a zâmbit.

— Eheeee…, dacă mai trăiai, stimabile, îți spuneam povestea mea, povestea mortului plimbăreț! 

S-ar fi bucurat să aibă cui să-i vorbească despre nenorocirea lui. Poate ar fi ajuns personaj de roman sau de reportaj, măcar câteva rânduri să rămână despre viața lui pusă sub sechestru. Apoi a realizat însă că apariția lui în presă sau într-o carte ar fi fost ceva tare neobișnuit și s-a tulburat. Ca să se calmeze, s-a întins să doarmă lângă maldărul de cărți, aruncând o privire tristă și plină de ciudă spre geamul apartamentului în care trăise: Primăria nu-l luase încă în primire.

Imediat ce-a adormit, s-a trezit cufundat într-un vis straniu. Se făcea că un polițist se apleca deasupra lui și-i dădea înapoi cheile de la casă.

— Poftim, moșule! A fost o mică greșeală, ne pare rău…

Tresărind din somn, a observat cu groază că, într-adevăr, ținea din nou în mână cheile locuinței. Așa ceva chiar era de neconceput! Le-a azvârlit imediat cât colo și a dat să se ridice, dar s-a prăbușit la loc amețit, lovind stiva de cărți vechi, mucegăite. Ceva îl apăsa pe inimă. Agitându-se, a nimerit cu mâna o spărtură de oglindă. Când s-a uitat să vadă cum îi ședea barba încâlcită, ciobul nu i-a reflectat chipul, doar peretele murdar al ghenei și un morman de volume rupte, peste care zăceau aruncate câteva cârpe boțite.