Vă mai amintiți de "reclama cu marinarul"? Așa ajunsese să fie cunoscută reclama pentru Crăciun a unui mare magazin de jucării, difuzată intens în urmă cu doi ani. În absența unei calamități de proporții globale, suferințele omenirii erau mai degrabă ca relele Pandorei, o diversitate de drame, o mulțime de povești de viață. E drept că fiecare experiență putea fi redusă la un tipar, subsumată unei probleme de rezonanță universală. Printre aceste rele generale se regăsea – și atunci – distanța: părinți aflați departe de copii în contextul profesiei care i-a dus (pe unii sau pe ceilalți) "peste mări și țări", aspect la care se făcea (și se face încă) referire în dezbateri frecvente, cu nelipsitele teme-vedetă complementare (deloc noi, de altfel, în esență), precum înstrăinarea și însingurarea omului (post)postmodern într-o "societate consumeristă".

Reclama cu pricina specula și ea același subiect, susceptibil să producă, după cum se spune în mod curent, "emoție": un marinar, Adrian, are o convorbire "telefonică" (prin stația de pe vapor) cu soția și băiețelul său lângă care nu poate fi de Crăciun și care îl întreabă: "Tu, care nu poți să vii, ce cadou mi-ai luat?". Tatăl nu luase, însă, niciun cadou. Noroc că telegrafistul, care asculta conversația, îi împinge discret sub nas o sacoșă plină cu daruri ale cărei desene cu trenulețe, ursuleți și căluți îi declanșează marinarului facultatea umană salvatoare de a crea povești. Dublajul românesc adaugă mult patos și un ton cald, de o duioșie melancolică: "Din portul Singapore ți-am luat cadou cel mai frumos tren din lume. Din Hong Kong ți-am luat un căluț de lemn cu șa adevărată și din Panama, un urs așa de mare încât nu-l poți lua în brațe." Cum nu am făcut parte din publicul vizat, am privit detașat reclama și am "întrebuințat-o" într-un mod diferit, sustrăgând-o mizelor ei comerciale și conotațiilor emoționale calculate, căutând nu lecția, ci nuanțele aparent nesemnificative. Cel mai dramatic și mai mișcător lucru nu mi s-a părut problema distanței, ci faptul că marinarul vorbește cu exaltare despre ceva ce nu există. Țesând un "vis ferice" în jurul unei duble absențe, a persoanelor și a obiectelor, spunând "ți-am luat" și nu "îți voi lua", folosind o descriere eclatantă, cu superlative ("cel mai mare", "cel mai frumos"), protagonistul întinde poduri de fraze, unește abil piesele unui puzzle, totul cu conștiința și cu luciditatea omului care știe că i-au rămas, cel puțin pentru moment, doar poveștile.

Mi-am dat seama, în timp, că acolo era decelabilă o situație de viață cu un dramatism care depășea contextul reclamei: strădania de a face suportabil, prin proiecții utopice, un prezent distopic, constituie o formă de apărare a ființei umane prin intermediul imaginației sau, mai brutal formulat, al iluziei. În timpul molimelor, s-a povestit, de obicei, mult. Cel mai frecvent invocate exemple sunt, desigur, Decameronul și Povestirile din Canterbury. De câte ori nu funcționează, însă, povestea nu doar ca un mod de evaziune, de "loisir", ci chiar ca un anestezic, construind un imaginar și un epos al ameliorării? În definitiv, nici lapidarul "Totul va fi bine", livrat intens la începutul pandemiei, nu a fost altceva. Un mesaj succint și erodat, e drept, destul de rapid, dar tot un "vis ferice". Gândindu-mă apoi la reprezentarea în literatură a plăcerii de a face planuri, mi-am amintit de Șoareci și oameni, romanul lui John Steinbeck, în care narațiunea e pusă în mișcare de visul celor doi lucrători sezonieri, George Milton și Lennie Small, de a avea o fermă. Peste aventurile lor și peste poznele repetate ale bunului, dar infantilului Lennie, care îl duc inevitabil la pierzanie, stăruie rugămintea acestui copil mare, ca un refren dezolant care declanșează de fiecare dată evocarea viitorului paradis: "Mai spune de locu' ăla, George", "Lennie se rugă:/ — Spune cum o să fie." Statutul lor de proprietari este o virtualitate, dar tocmai acest fapt îl face atât de fascinant și pretabil ficționalizării: "— Păi nu-ți spusei aseară?/ — Hai, mai spune, George./ —Păi, e zece pogoane, zise George.[...]/ — Am trăi în belșug, din rodu' pământului." Oricât de modeste sunt dorințele lor (masivul Lennie visează numai să aibă iepurii lui la ferma pe care o vor cumpăra), ele exprimă o nostalgie a stării de Paradis, pe care sintagma recurentă "din rodu' pământului" o ilustrează foarte sugestiv, întregind imaginea unui eden terestru.

De altfel, aceste narațiuni despre viitor au întotdeauna un aer feeric, de basm, totul e desăvârșit, urieșesc, ca într-un fel de "insulă a lui Euthanasius", liberă de orice determinare practică, într-un regim cvasioniric care scapă condiționărilor materiale și biologice. Nu este, astfel, de mirare că descrierea bunăstării așteptate se apropie deseori de domeniul miraculosului. În Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade, bunăoară, există o secvență în care Ștefan Viziru îi spune băiețelului său, Răzvan, o poveste despre țara împăratului Anisie. Că acolo este vorba, în obișnuitul stil eliadesc, despre o întrepătrundere mult mai complexă a planurilor istoric și mitic, real și fabulos, este și acesta un lucru adevărat. Totuși, proiectarea visului de pace al personajului principal într-o narațiune fantastică și mai ales în imaginea feerică a unei împărății în care nu va fi niciodată război este tot o formă de iluzie fortifiantă, de compensare a prezentului prin evaziunea într-un spațiu exotic: "Acolo, la el, laptele îl scoți de-a dreptul din fântână, iar dacă întinzi mâna, găsești un fagure cu miere. Acolo, în țara împăratului Anisie, nu a fost și nu va fi niciodată război." În același roman, Biriș, profesor de filozofie, visează în toiul persecuțiilor, în ultimele ore de viață, să ajungă la Paris, "la existențialiști", unde "are să fie frumos" și "o să discutăm filozofie", dar nu oricum, ci din postura de ambasador al Estului, de voce a popoarelor de "dincolo de cortină", așadar eroic, grandios: "Dacă aș ajunge acum la Paris, continuă Biriș, aș vrea să le spun altceva. Aș vrea să le duc un fel de mesaj de dragoste și de despărțire. Ceva cam în felul acesta: Ave, Occidens, noi, cei dincolo de Cortină, noi, morituri te salutant...". Dramatismul visării e dat, din nou, de contrastul puternic între ambițiile personajului și precaritatea condiției sale biologice care îl conduce spre viziuni halucinatorii despre un vapor pe care călătorește într-o noapte de Paște.

Revenind la vaporul marinarului din reclamă, merită remarcat că și el spune, ca Ștefan Viziru, un basm. Dacă ar fi avut în față jucăriile pe care le evocă, dacă achiziționarea lor ar fi fost un fapt real, întâmplat, el n-ar fi povestit, probabil, despre ele cu atâta însuflețire, n-ar fi sporit proporțiile lor cu atâta fervoare a imaginației. Pornind, însă, de la câteva desene, el are libertatea și îndrăzneala pe care numai exercițiul ficționalizării le poate oferi. Nimic nu e mediocru, obișnuit. Totul e grandios, răsunător. Evenimentul concret, trăit, asemenea obiectelor reale, palpabile, are limite, are date precise. Că vinovat e tot făcutul,/Și sfânt doar nunta, începutul.", s-ar putea conchide în versuri barbiene. Existența unui spațiu gol care se cere plombat cu o prezență poate fi extrem de stimulativ. Imaginile și povestea construiesc un fel de "realitate augmentată", duc totul la dimensiuni hiperbolice în cadrul unei ficțiuni compensatorii care dă un sens așteptării (avem cu toții Itaca noastră) și face posibilă revanșa în fața nonexistenței de orice fel. Nu e aceasta una dintre menirile dintotdeauna ale poveștilor?