OPTm
nr.crt.

Nu-mi amintesc de unde ne-a venit o asemenea idee, nici când cu exactitate, cert este că o parte din copilărie am avut un singur vis: trebuia să construim, pe celălalt mal al râului Motru, o cetate cu ziduri înalte, capabilă să adăpostească mulți oameni, și, de acolo, să asediem și să cucerim orașul Motru. Eu, pentru că eram fratele mai mare, aveam să stăpânesc tot ce vedeam cu ochii de pe scările casei, de la haldele de steril din satul vecin, până la turnurile centralei termice a orașului, iar Marius urma să fie conducătorul armatei. Făceam tot felul de planuri: de unde să facem rost de bucăți de cărămidă, pietre, bolțari, cum să strângem bani să plătim constructorii, de unde să adunăm arme pentru soldați și nutreț pentru animale, pe unde ar trebui să atacăm ca să nu ne întâlnim cu miliția și cu nea Gică, securistul – nu știam atunci ce înseamnă, sau și mai rău, cu directorul școlii din sat, care trecea în fiecare zi cu bicicleta pe la poarta casei.

Ca mai toți oamenii cu visuri mărețe, am avut și noi de suferit pentru al nostru. Prin vara lui '88, după ce ne întorseserăm din singurul nostru sejur la mare cu părinții, am reușit să facem un târg care nouă ni s-a părut excepțional: am schimbat câteva cutii de ness și un cartuș de țigări KENT, pe care ai noștri le păstrau în vitrina din sufragerie ca pe niște comori de preț, capabile să deschidă multe uși și să închidă la fel de mulți ochi în acei ultimi ani ai comunismului, cu câteva bucăți de aur, că nu puteau fi altceva sârmele galbene oferite de băieții vecinilor, cu vreo zece ani mai în vârstă decât noi. Evident, mama și tata n-au fost deloc încântați și am simțit asta pe pielea noastră.

Dar nu ne-am lăsat învinși de lipsa de încredere a adulților, cetatea trebuia construită, aveam un oraș de cucerit și de condus. Am întâmpinat altă problemă, și anume cea a transportului meșterilor, și, împreună cu copilul cel mic al vecinilor, i-am găsit și soluția: zilnic, pe strada din fața casei treceau autobuzele cu mineri, de ce să nu cumpărăm și noi unul? Cu ce bani? Păi simplu: trebuia să descoperim o comoară, și unde era cel mai potrivit de săpat, dacă nu în grădină? Și ne-am apucat de muncă grea într-o zi când rămăseserăm nesupravegheați: am făcut praf morcovii, pătrunjelul, cartofii, am întors toată grădina pe dos cu sapa și cu târnăcopul fără să găsim acel cufăr cu aur și pietre prețioase, iar dezamăgirea ne-a usturat mai rău decât fundurile în zilele următoare.

În '89, primăvara și-a intrat repede în drepturi, semn bun am zis noi, pentru că dacă nu aveam bani pentru muncitori, măcar să le asigurăm provizii: încercam să prindem porumbeii unui vecin cu un lighean, câteva boabe, un băț și o sfoară. Auzisem de la o vecină, căreia îi mai împărtășeam planurile noastre, ea era singura care ne susținea, că în alte părți oamenii găteau broaște țestoase și că din carapacea lor se făceau piepteni și alte accesorii, așa că încercam să-i convingem pe părinți să ne lase în vizită la bunici, acolo văzuserăm deja câteva. Ne-am făcut undițe din aracii din grădină, sârmă de cupru subțire de pe bobinele tatălui, că era electrician, și bolduri din cutia pe care o luase mama de la serviciu. De precizat, nicio ființă vie nu a fost rănită în demersurile noastre. Tot ce reușisem să strângem au fost niște ciuperci, nu știu dacă erau comestibile, pe care le-am ascuns în locul nostru secret, grămada cu lemne.

Am decis că trebuie să schimbăm tactica, eu tocmai aflasem la școală, eram în clasa a doua, despre daci și romani, despre cuceriri și prăzi de război. Împreună cu vecinul, am luat câteva bețe și ne antrenam toți trei, în fiecare zi și, până la sfârșitul toamnei, am devenit spadasini renumiți, în special printre copiii de pe ulița din apropiere. Vecinul primise de la frații lui o praștie, avea să fie de mare ajutor. Eram invidioși, ne-am rugat și noi de mama să ne facă, dar n-am avut noroc.

Într-o zi de vineri, 15 martie 1990, pe la trei după amiază, toate planurile noastre s-au năruit. Fratele meu, comandantul oștirilor noastre, a ales să plece într-o lume despre care noi ceilalți nădăjduim că este mai bună. Ne luaserăm la întrecere, alergam, cum făcuserăm de multe ori până atunci. Doar că el nu a mai terminat primul, ci a rămas în urmă, s-a aplecat peste o movilă de pământ, a tras aer în piept de câteva ori și, la șase ani și jumătate, nu a mai ținut cont de lacrimile mele, de disperarea părinților și a unui vecin care a încercat să-i facă respirație gură la gură. La opt ani și jumătate, atât aveam la vremea respectivă, am aflat că moartea nu-i vizitează doar pe cei bătrâni și bolnavi și că niciun viscol din lume nu se compară cu lespedea rece din morga unui spital. Ultima dată când l-am condus de acasă, fratele meu era îmbrăcat în costumul cu pătrățele, cu cămașă albă, cu papion la gât și pantofii pe care îi cumpărase mama pentru prima zi de școală. De acolo de unde doarme, în depărtare se văd și turnurile centralei termice și halda de steril și dealul acoperit cu păduri de dincolo de râul Motru, unde n-a mai fost ridicată nicio cetate.