Se dă un fost sanatoriu pentru tratarea bolnavilor de tuberculoză înainte de descoperirea antibioticelor, care tocmai a fost transformat într-un hotel ce va purta numele de Le Sommet, dar a cărui inaugurare a fost amânată din pricina dispariției arhitectului principal, Daniel. Se mai dă și o polițistă, Elin Warner, care, în urma unei traume suferite la serviciu în urmă cu un an, și-a luat o pauză prelungită la finalul căreia nu știe încă sigur dacă se va mai întoarce sau nu pentru a prinde răufăcători.

Împreună cu iubitul ei, Will, sunt chemați la hotelul elvețian de către fratele lui Elin, Isaac, care tocmai și-a anunțat logodna cu iubita lui, Laure. Și ce mod mai potrivit de-a se împăca frații, Elin și Isaac, care nu și-au mai vorbit de foarte mult timp, decât acela de-a sărbători un eveniment atât de deosebit într-un loc deosebit: Alpii Elvețieni cei fermecători, la un hotel de lux proaspăt inaugurat și situat sus de tot, în munți, înconjurat de peisaje mirifice.

Numai că sanatoriul transformat în hotel poartă niște secrete terifiante și cineva dintre sutele de invitați și de persoane care asigură buna funcționare a hotelului pare hotărât să dezgroape aceste secrete începând să răpească și să omoare în moduri din cele mai cumplite oameni aleși parcă la întâmplare. Mai întâi, dispare o tânără cameristă, Adele, care tocmai se pregătea să iasă din tură pentru a se întoarce acasă la băiețelul ei, înainte de-a o prinde redutabila furtună ce tocmai a fost anunțată și care va izola până la urmă complet hotelul de restul lumii.

Cine a răpit-o și, mai ales, de ce? Apoi dispare însăși Laure, logodnica lui Isaac, fratele lui Elin, polițista venită din Anglia, prietenă în copilărie și în tinerețe cu Laure, pe vremea când își petrecea vacanțele în Elveția și erau extrem de apropiate. Deci e normal ca instinctele de detectiv să se trezească în Elin și să înceapă să adulmece în stânga și în dreapta, să le pună tuturor întrebări, să încerce să descopere cine le-a răpit pe cele două femei și să le și găsească. În viață, de preferat.

Însă ceea ce ar fi putut fi o poveste polițistă în genul poveștilor mystery imaginate de Agatha Christie, în care căutarea criminalului, suspiciunile îndreptate asupra tuturor (la urma urmei, făptașul nu poate fi decât cineva din hotel, și încă cineva care cunoaște hotelul, deci cercul suspecților ar trebui să fie relativ restrâns) și tensiunea să se acumuleze treptat-treptat până la marea dezvăluire a personajului malefic, să reprezinte grosul poveștii, se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica în care cum este găsit un făptaș, în opinia lui Elin, cum gata!, de fapt e altul, că s-a mai găsit un indiciu, că ceva nu se potrivește, că suspectul începe să plângă și să aducă dovezi că nu avea cum să fie el responsabil.

Și uite așa, cale de patru sute de pagini, traumele din copilăria lui Elin, declanșate odată cu moartea frățiorului ei mai mic pe plajă, pentru care își învinovățește fratele mai mare, pe Isaac, bănuindu-l că n-a făcut nimic să îl salveze pe Sam, ajung să pună oarecum în umbră atât dramele cumplite petrecute între pereții sanatoriului în urmă cu nenumărate decenii, cât și pe cele din prezent, când sunt răpite niște femei nevinovate, descoperite, mai apoi, mutilate și ucise de către, evident, o minte dusă cu pluta.

Văzând clădirea de pe copertă, povestea ar fi putut coti foarte frumos și înspre gotic, doar era loc și de crime, și de o atmosferă lugubră, cu holuri întunecate bântuite de spectre și podele scârțâind aparent fără motiv când e somnul mai dulce. Ba poate chiar o astfel de atmosferă ar fi fost mai credibilă decât ce i-a ieșit până la urmă lui Sarah Pearse. Însă ea nu e nici Agatha Christie, nici Shirley Jackson. Prin urmare, nici povestea ei nu este deosebit de convingătoare, nici Elin nu este deosebit de credibilă, nici crimele nu pot fi justificate nici măcar de explicațiile abracadabrante ale unei minți evident tulburate.

Sarah Pearse – Sanatoriul, Armada, 2022, trad. Dan Sociu