Astă-vară, am dat o raită cu un prieten prin Podișul Babadag. La un moment dat, șoseaua ne-a purtat într-un sat lipovenesc numit Slava Rusă. Când am ajuns, era miezul zilei și soarele de august ardea peste un decor postapocaliptic. Curțile înecate în tufișuri, cu gardurile prăbușite, ascundeau cocioabe de chirpici care abia se mai țineau în picioare. Cincizeci la sută din sat fusese părăsit. Atmosfera avea în ea ceva de Prîpeat. Oamenii plecaseră fără bagaje, ca și când ar fi fost deportați și nu "transferați" prin exod economic. Am găsit șifoniere pline cu haine, televizoare rămase în priză, fotografii de familie împrăștiate pe podea, icoane. Era ca o gaură de vierme (wormhole) prin timp. Ei bine, tot într-o asemenea gaură de vierme se petrece și acțiunea din microromanul lui Cosmin Perța, "Dispariția" (Ed. Polirom, 2021).

Inspirată dintr-un caz real, trama pune în scenă dispariția unor săteni din Ardeal, în jurul căreia Cosmin Perța plantează un mister bruiat de intruziuni subtile ale fantasticului și abundent în elemente de satiră neorealistă, aducându-și ca speze strategice stilul investigativ și decorul tarkovskian. Toate acestea încadrate, cu persistența unei vedenii, de-o mizanscenă de road novel balcanic din care, evident, nu lipsește corupția politică.

Adesea, în anumite situații, unele personaje – cuplul de jurnaliști Lori (fiți atenți, e bărbat; veți vedea de ce i se potrivește Lori) și Bianca, Primarul, Nelu – par ghidate prin tehnica umoristică a slapstick-ului din commedia dell\'arte. Neapărat de adăugat în cocktail și spumoasa oralitate ardelenească, excelent manevrată în dialoguri. Discret, narațiunea aruncă și-o ancoră spre trilogia lui Cosmin Perța – "Teofil și câinele de lemn" (2012), "În urmă nu mai e nimic" (2015) și "Arșița" (2019) – prin părintele Teofil, care induce un relief caleidoscopic celor patru romane. De fapt, "Dispariția" ar putea fi interpretată ca un soi de prequel al "Arșiței", dacă ar fi să respectăm niște vagi coordonate cronologice. "Arșița" închipuia o Românie din viitor, pustiită nuclear, iar Teofil era (din nou) călugăr, în vreme ce acum (acțiunea se petrece în preajma lui 2009), este preot paroh, întors după cincisprezece ani de nevoire în pustie. Cele două microromane mai împart însă și dinamica finalului: climaxul termic, adică suflul atomic din "Arșița" și... doar n-o să vă divulg sfârșitul "Dispariției".

Scriam în urmă cu doi ani despre "Arșița" că lui Cosmin Perța îi iese admirabil tehnica detaliului rece, pe care o regăsim acum și-n "Dispariția". Propozițiile sunt epurate de retorică, dar nu și de tragic. Asta le dă o superlimpezime la contactul cu natura și geografia, bunăoară. Anii de forjat inteligența epică în poezie, pe distanțe scurte și concentrate, își spun aici cuvântul. Cosmin Perța știe cum să obțină tensiune narativă și stranietate fără eforturi descriptive, fără sudori barochizante, plasând doar puncte de iluminare. O abilitate stilistică care m-a fascinat mereu în proza lui. E chiar inconfundabil pe felia asta. Iar aparentul său miniaturalism narativ nu lasă niciodată stilul indirect liber să devină un asamblaj psihologic, ci îl folosește cu moderație niponă, strict cât să mențină personajele într-o autonomie exotico-fantomatică. Senzația mea este că personajele contează mai puțin per se, funcționând mai degrabă ca ecografii senzoriale, ecografiile unor reverii telurice și angoase escatologice. Ar mai fi de subliniat și-o candoare: candoarea etnografică cu care se mișcă printre ecosisteme și combină rezonanțele văilor, pâraielor și pădurilor – o altă transfuzie de microcosmos din poezia sa.

Prozator cu spectaculoase instincte orfice, Cosmin Perța demonstrează (încă o dată) prin "Dispariția" că este unul dintre cei mai interesanți și iscusiți exploratori de zone crepusculare din literatura noastră contemporană.