Momentele în care viața ta pare un șervețel de unică folosință nu sunt puține. Te uimește frecvența lor anemică, dar când importanța erupe ca un tremur necontrolat, nu te mai gândești la nimic. Toate întrebările puse devin nisip, te aștepți să mori. Plăcerea intervine după, când sufli din greu, de parcă ai alergat la un maraton. Ai scăpat doar cu o cicatrice sau așa crezi.

Dacă momentul s-a petrecut în doi, acel altcineva deține cheița cutiei tale negre. Chiar și un detaliu te poate destabiliza, îți poate deturna avionul gigantic de siguranțe șlefuite. Ce faci când știi că mai ai câteva minute de trăit? Țipi, te agiți, scoți la iveală toată sălbăticia ascunsă atâția ani. Nu și cel de lângă mine. El murise demult. 

Evident că era ciudat ca un agent CIA să devină pasionat de suprarealiști via scena punk din anii '80. Îmi spunea că s-a simțit viu doar când plutea fără un scop cu tot felul de ciudați, uitându-se la alți ciudați pe scenă. Un fel de apropiere de o flacără ce ardea intens. Voia să trăiască din nou senzațiile tari de la concertele Butthole Surfers și așa a ajuns la dadaiști și la Un chien andalou. Cu un zâmbet pe buzele groase și uscate, se uita la fețele oamenilor din avion cu plăcerea unui terorist. Toți o să moară, toți o să tremure de frică, numai el o să se bucure de concertul fără bilet. Moartea sacrificială e chiar poetică în absurdul ei. Tot spunea că el era mica piesă a mecanismului fără de care nu se putea juca tot acest teatru. A decis că toți vor muri, iar el se va bucura de spectacol. 

Orașul minuscul de jos părea inundat de un gri fumuriu ce înainta încet. Blocurile răsăreau ca ouăle de prepeliță dintr-un ocean lent.