OPTm
nr.crt.

Cazul Zapata. Umbra cartierului cu fântână

BUNĂ, SUNT MOARTEA. De fapt, o mesageră a ei. Sunt o Umbră. Umbra de teren, mai exact. Ca să știți, eu sunt prima care vin la voi. Într-un fel de inspecție. Preventivă. Mă uit, analizez, fac bilanțul și-l prezint mai departe. După aia mai trece un timp... mult, puțin, uite, asta chiar nu o știu... Oricum, când sunt trimisă, ajung cu un scop. Că, altfel, aș sta numa' pe garduri și aș hărăți câinii... Pe mine mă simțiți la colțul străzii când tot întoarceți capul după fantome. Nici seara nu vă dau pace, de aici pofta voastră pentru filme horror... chestii penibile ca Halloween... nu-s ale mele, ci ale comercianților de la tarabele din pasajul de vizavi de Luceafărul... Eu, care i-am vizitat pe toți poeții, toți artiștii, toți au trecut prin văzduhul meu fără să le cer de-un ort... Le-aș fi cerut eu, dar nu prea am voie, nu mă încurc eu cu nimicuri... Tot ceea ce pot e să stau, ca acum, aici, pe ghizdurile acestei fântâni și să aștept... Mă gândesc că poate mă vor trimite după vreun doctor ori poate vreun profesor, vreun ministru sau, Doamne, vreun jurnalist... mamă, ce m-aș mai distra... Am mai avut eu un caz... era, ministru adjunct la... nu mai știu... și a căzut, dom'le, pur și simplu... l-ar fi putut salva doamna de la Ambulanță, dar i-a băgat o doză prea mare de adrenalină... și s-a dus... Bine, și ea, deși îmi plăcea enorm cum miroseau halatele ei, a levănțică și săpun, a murit pentru că o colegă de-a ei îi greșise fix aceeași doză, bine, peste vreo... o secundă, vă rog... am zburat, știu foarte bine unde e mormântul ei, pentru că are un liliac lângă, și mie îmi place liliacul mult, mult... A, da, acu' cinci sute de ani, nu... acu' cinsprezece, în fine, mă tot încurc în anii ăștia... tot se schimbă, la câte o mie de ani, două cel puțin, tot aud din astea... înaintea erei noastre... Prea des le schimbă, părerea mea! Aha, la fata asta a noastră de la Ambulanță scrie așa: născută la... așa scrie pe cruce, în fine... a fost fată bună, numa' că a greșit doza... și eu... tot aici sunt... și aștept... și nu apare nimeni... Fântâna, of, fântâna asta... când îmi amintesc... pe atunci îmi era teamă să sperii oameni... doar câinii și pisicile... A fost săpată de aga Dospinescu în... nu mai țiu minte bine secolul... Era tânăr aga... abia ce-l pusese Ioniță Sandu Sturza agă peste isprăvnicie... Și aga a avut multe pământuri... Uite, aici unde stau eu era moșia lui cea mai mare... în dreapta fântânii se afla casa unui țigan rudar care avea vreo 20 de copii... Era glumeț țiganul, după ce făcea niște linguri mari, ca niște polonice, le dădea câte una după cap la toți puradeii, să audă el cum sună lemnul de fag sau frasin... și ce mai râdeau... În stânga, pe firul ăsta de apă care curge și acum, mai ales sâmbăta, era o veselie... veneau cu căruțele și își spălau boarfele și copiii... îi clăbuceau cu leșie și apoi îi scufundau în apă în timp ce îi țineau de nas... La doi pași, caii erau și ei spălați și țesălați, iar albia Bârnatului curgea plină de spume și panglici pierdute de la fete mari... Puțin mai departe, pre unde e strada Călugăra, era curtea boierului. Erau acolo grajduri, arendași, case peste case, rațe, gâște, porci imenși, câini ca niște lupi de răi, vite cu duiumul, multă piatră de râu, argați cam la 100, plus vreo 30-40 de slujnice, multe țiitoare, pivniță de mergeai în picioare o zi întreagă și te și rătăceai, conacul cel mare al boierului și ăla nou, galben, al conașului celui tânăr... Aici, chiar aici, a fost bătălia conașului când a fost cu Revoluția de a venit el de la Paris... Aici l-au înjunghiat și l-au aruncat în fântână de l-a scos tătâne-su după trei zile aproape murat... ca ceara era de alb... La fel ca și acum, am fost trimisă să stau aici. Și eu stăteam în felul meu, că mai dam iama în câinii rudarilor, mai în iepele de pe Bistrița care-i, o vezi, colea, la doi pași... Și văz eu clar, ce? Văz că apare o coloană cu fanfară, cu tamburi... În capul lor, conașul! Era frumos, dar ce zic eu frumos... mândria celor șapte moșii și nouăzeci de sălașe... Până și Vodă ar fi vrut să-i dea una dintre fiice la cât era de chipeș și de citit, i-ar fi dat-o, o știu toți, și pe cea de-a doua fată, aia pe care a vrut-o și pașa de la Vidin, de a ajuns contesă la muscali, dar bietul conaș n-a avut parte nici de una, nici de alta... Și ajung ei aici... Conașul a zis că dezrobește toți țiganii și să fie toți liberi și să... Eu astea le văzusem, o secundă... mă duc la tigva lui Robespierre, viu îndată... da, cu vreo câțiva ani din ăștia lumești mai înainte... la Paris, la Marsilia... Ei, și în timp ce vorbea conașul ăl tânăr, un tiror care era ascuns în ierburile de pe malul Bârnatului a tras... Abia atunci am văzut misiunea mea clară... Nu-l mai salva nimeni, deși a mai trăit... și făcuseră gardă în jurul lui, iar pe asasin l-au înecat în Bistrița cu pietrele alea mari ale morarului Costraș legate de picioare... Abia atunci m-am dus spre el și i-am privit chipul alb... Nu după mult timp, s-a stins și fata lui Vodă. I se aprinsese inima după feciorul lui aga Dospinescu și când a auzit că a fost rănit, a fugit la el cu doftoroaie, cu făclii, țigănci de pe moșie...

Tot aici, tătâne-su, peste un an, a venit să facă slujbă de pomenire... A fost și Vodă, cu fata... era și mitropolitul Veniamin cu 30 de preoți și vreo 40 de diaconi... Ei, și alt conaș, prieten cu conașul Costache, i-a zis: „Ai promis că-ți ții făgăduiala!" Eu, sincer mă așteptam să puie să-i taie capul... la așa îndrăzneală, că așa văzusem ultima dată la Iași, dar el doar a întrebat, trist: „Ce făgăduială, ce am promis?" „Costache a promis să-i elibereze pe ăștia!", a zis tânărul și a arătat spre casele rudarilor. „Atunci, așa să fie!" a zis. Și de dragul fiicei bolnave de oftică, au eliberat pe țigani...

Știu o mulțime de astfel de povești, povești cu tâlc, cu mesaje ascunse care îți dezvăluie o lume ascunsă, de regulă, privirii. Și voi le știți, dar pe zi ce trece deveniți din ce în ce mai insensibili, mai egoiști. Îmi pare foarte rău că toate acestea nu vor ajunge să fie cunoscute. Am trăit destul printre oameni ca să-mi dau seama că au o predilecție pentru neesențial. Dacă ar ști ei că orice viață, în special a lor, este o poveste care ascunde lucruri atât de minunate, încât chiar și îngerii din cer stau și privesc cu mirare și zic uneori cu un fel de reproș în glas: dar, Doamne, de ce ai pus TU atâtea daruri în ființele acestea care par să nu dea doi bani pe ele, nu e păcat? Poate mai bine, cu cheltuiala asta, ne mai făceai o pereche de aripi, la unii, iar la alții, mai mulți ochi. Da, habar nu au ei că Omul e uneori prilej de gâlceavă și în cer, nu doar pe pământ... Și eu sunt tot un fel de slujitor al Omului. Dacă nu ar fi existat Omul, nu ar fi existat nici făptura mea eterică precum este ea tocmită. Deci și eu trebuie să-i fiu recunoscătoare, într-un fel, tot omului, iar în alt fel, să-l nefericesc, pentru că scurta lui viață se întunecă atunci când mă apropii prea mult de el... Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu oamenii, așa cum stau cu mine însumi, dar să vorbim de la egal la egal, fără să ne temem unul de altul. Da, mă tem uneori de creatura asta neînsemnată, pentru că e capabilă să se scoale și din morți și să trăiască, să o ducă până la adânci bătrânețe, Dumnezeu știe de ce! Mi-ar plăcea, spuneam, să stau așa de vorbă, că niciodată nu am cunoscut gândurile oamenilor, ci doar manifestări exterioare, copilării... Dar aș vrea să le pătrund esența, să aflu, în fond, ce este OMUL? Care este rostul lui în toată marea poveste? De ce sunt trimisă și la ăia tineri, chiar foarte tineri, dar și la cei bătrâni? La cei bolnavi, dar și la cei sănătoși? La cei săraci, dar și la cei bogați și, uneori, mult mai departe... Ce miză reprezintă OMUL, de se luptă pentru sufletul ăsta amărât al lui și cei de sus, și cei de jos? Și o fi el oare atât de însemnat, dacă are protectori atât de tari, încât nici noi nu le ieșim din cuvânt? O fi chiar o pierdere de timp din moment ce are dușmani atât de mari care scrâșnesc din dinți doar când aud de el? Pe de altă parte, chiar mi-ar fi teamă să stau de vorbă cu un om. Da, recunosc! Știți de ce? Pentru că omul e atât de deștept, încât ar fi în stare să mă convingă să fiu și eu om, dar tare n-aș vrea să știu că undeva lângă mine se află o Umbră care notează tot și n-are altă treabă de făcut decât să aștepte și să tot aștepte până când... Dar cea mai mare frică este că mi-ar plăcea, mi-ar plăcea să fiu... omulean, ptiu... fug, fug să sperii niște cai pe lunca Bistriței, poate oi scăpa de gândurile astea...

COLONELUL BÎCU STRÂMBĂ DIN NAS. Tocmai terminase de citit textul de mai sus și se întrebă: „Ce naiba o fi vrut să spună?" Se lăsă pe spate în fotoliul său mare, odihnitor, în care mai trăgea uneori câte un pui de somn după-amiaza. În ultimul timp, din ce în ce mai des i se întâmpla să simtă că i se închid ochii după ce citea câteva pagini. Apucă de caiet, disprețuitor, cu două degete, și-l aruncă pe masa lungă din cameră. „Ce am ajuns să citesc. Baliverne. Povești de adormit copiii". Își admiră un timp bastonul cu măciulie de argint, îl mângâie tandru, apoi, brusc, își izbi bila rotundă de palmă, ca și cum i-ar fi încercat forța. Nu-i dădea pace gândul că individul care scrisese rândurile de mai sus era unul dintre cei mai periculoși cu care avusese de-a face o viață întreagă. Să fie vorba de simple speculații filozofice? Colonelul nu știa precis, dar tare mult ar fi vrut să afle, mai ales că-l enerva la culme gândul că se află în acele propoziții o esență care îi scapă. „Despre care om o fi vorba?", se întreba colonelul, stând cu ochii închiși și capul dat pe spate, gata să ațipească. „Cine or fi protectorii lui, bag seamă, unii dintre ei foarte puternici, după cum afirmă. Și, uite, o spune mot-à-mot, sunt chestii cu mesaj ascuns, cu tâlc... Hmmm." Îi trecu prin cap că totul e o cursă și a ajuns acum, în prag de pensionare, să cadă în mijlocul unei manevre clocite prin laboratoarele Structurii. Una de care el să nu cunoască nimic, că asta e treaba Structurilor, să facă planuri, să întocmească scenarii și să întindă curse... Se gândea care dintre fire ar putea duce la el și de ce? Poate că îi cunoscuse, tangențial, pe unii dintre protagoniști? El, ditamai colonelul, să fie asociat cu... „Să fim serioși", își zise el, „ptiu, ce gânduri îmi trec prin cap la ora asta... oricum, băieții joacă bine, dacă m-au adus în situația să mă gândesc la așa ceva! Vigilență maximă! Pentru orice cuvințel!" își mai zise el. Dar cel mai ciudă îi era, iar asta nu ți-ar fi recunoscut-o nici să-l tai, că el, care trecea în Departament drept un ofițer așa, mai aerisit, cult, citit, nu reușea să înțeleagă ce naiba spun ăștia acolo și va fi nevoit să recunoască într-o zi, la raport, ca ultimul ofițer, cel mai tânăr și netot din Structură: „Raportez că nu știu, șefu'!" El, ditamai colonelul care a stat de vorbă cu cei mai mari scriitori ai țării, chiar și cu unii din străinătate, e drept, sub acoperire, el, care este prieten bun cu Nichita Stănescu, are și un volum de poezii cu dedicație de la poet, îl ține pe birou, ca pe o Biblie, mă rog, a fost și trimis la cursuri speciale de lingvistică și comunicare, să recunoască la anii ăștia că nu poate încă întocmi un raport despre acest dosar? Scoase din buzunarul de la piept o batistă mare, cu monogramă. Și-o trecu peste chelie și oftă: „Asta nu se poate!"

Îl privi pe tânărul care stătea aparent liniștit în fața lui. Ar fi dat orice să afle la ce se gândește, pentru că, na!, nu era chiar așa de simplu să fii invitat, prietenește, e drept, de ditamai colonelul în biroul lui și să te comporți de parcă te-a invitat o mătușă sau un unchi la o prăjiturică, duminica, pe Centru. Dar dacă, îi trecu prin minte, nici nu știa exact unde se află? Scoase un caiet și notă propoziția cu care va începe cartea sa de memorii intitulată „Momentul Adevărului": „Nimeni nu știa cu exactitate unde ne aflam. Până și eu, care lucrasem o viață în Sistem, mi-am dat seama că e posibil să nu știu mai mult decât cel din fața mea".

— Bine, avea să zică ziaristul, introducerea asta, mă rog, ideea conținută, a fost foarte contestată, îmi amintesc de o emisiune în care colonelul, încercând să-și prezinte cartea, a fost făcut cu ou și cu oțet de unii care au intrat în direct, mai ales de domnul deputat Agache. I se reproșa, printre altele, că încearcă să o facă pe inocentul, să-și găsească scuze...

Papi zâmbi. Un zâmbet amar și în același timp ironic.

— Cum să interpretez surâsul acesta al dumneavoastră? îl întrebă sub formă de glumă convivul.

— Cum dorești. Nu sunt sigur însă că Bîcu chiar știa cu adevărat unde se află și mai ales în ce este băgat...

Pe vremea aceea, într-adevăr, Papi nu avea de unde să știe ce anume nota colonelul în caiet. Se gândise mai degrabă că o face pe interesantul, că vrea doar să prelungească misterul, tensiunea, iar ca să nu-i facă jocul, încerca să pară cât mai indiferent cu putință. Își propusese să se concentreze la un obiect aflat undeva ușor lateral dreapta de chelia colonelului. Pe masa ofițerului, într-un bol de sticlă, printre alte fleacuri, se afla și o minge de ping-pong, cine știe cum rătăcită pe acolo. Papi încerca să și-o imagineze în fața ochilor, fix între sprâncene, să respire încet, adânc, și să țină mingiuța cât mai nemișcată, dar în așa fel încât să se vadă ceea ce scria pe ea, exact așa cum se prezenta și pe biroul colonelului, în orice caz ceva în chineză, quiangu sau ceva de genul acesta. Nu avea nici de unde să știe că venerabilul șef de Serviciu, după cum avea să povestească mai târziu, pe vremea când căzuse deja în patima alcoolului, era din ce în ce mai iritat în ultimul timp de un sentiment care îi dădea mâncărimi la propriu, o senzație că este la rândul lui supravegheat, urmărit, verificat. Se trezea noaptea din somn și își dădea seama că se scărpinase, în special pe antebrațe, până când firișoare minuscule de sânge îi colorau pijamaua. Întâmplător sau nu, odată cu debutul acestei anchete, se trezise cu două personaje noi în Serviciul pe care îl comanda: un maior cu față de boxer și o secretară care era și femeie de serviciu, menajeră, bucătăreasă în același timp, una tinerică și fâșneață, cu ochii negri care i se roteau în cap în permanență ca două mărgele. Tinerica i-a povestit odată că are pe cineva care poate face rost de niște creme de hidratare și cicatrizare, iar chestia asta îl înnebunise de-a dreptul pe Bîcu: „De unde știa muierușca de mâncărimile lui? Deveniseră atât de vizibile, se transformaseră într-un tic pe care nu și-l putea controla?" De frumoasă, era frumoasă putoarea! Așa i-a și zis paznicului de la poartă: „Frumoasă putoarea asta nouă, Costele!". „Da, să trăiți", i-a răspuns paznicul Costel, „frumoasă putoarea, a dracu' de frumoasă"... Papi avea să afle după ce se încheiase toată afacerea că până și pe el îl bănuia colonelul că fusese introdus în dosar cu un scop. Dar în vara aceea, absolut nimic nu trăda frământările acelui ofițer care ținea să fie sau măcar să pară deosebit de amabil.

— E cald, să deschid un geam? Își aminti că fusese prima întrebare pe care i-o adresase Bîcu după ce terminase ceva de notat în caietul lui.

Băiatul care până atunci păruse că se chinuise să descifreze titlurile de pe cotoarele unor cărți aflate pe niște rafturi undeva în spatele ofițerului, tresări un pic și-l privi calm, aproape condescendent.

— Nu, e bine așa.

— Ptiu, da' ieri am crezut că mă coc. Am trimis să mai aducă un ventilator. Chiar și cu al doilea la turație maximă abia am reușit a lucra.

În timp ce vorbea, scoase ca din întâmplare dintr-un sertar un alt caiet, unul mai mare și mai voluminos, dar și mai rufăit. Avea coperți bleumarin, decolorate și îndoite. Îl așeză pe tăblia imensului său birou la care încăpeau, lejer, douăsprezece persoane. Pe Papi îl invitase special undeva în stânga sa, tocmai ca să-i poată urmări mai bine reacțiile. Inițial, tânărul voise să se așeze în capătul opus al mesei, lângă ușa de la intrare, dar colonelul îi arătase, zâmbind cu toată gura, scaunul de lângă el.

Observase că acesta nu schițase nicio grimasă la vederea caietului și atunci, plescăind din buze ca un copil îmbufnat, îl deschise în așa fel încât Papi să poată vedea scrisul. Și, într-adevăr, i se păru că tânărul își mărește puțin pupilele la vederea caracterului literelor.

— E genul care scria mai mult pe genunchi, râse colonelul brusc.

— Poftim?

— Scrisul ăsta. Îl recunoști?

— Îmi pare cunoscut, dar n-aș putea spune că-l recunosc.

— Mda.

Scoase altceva din sertar și, cu un gest rapid din încheietura mâinii, aruncă pe masă ceea ce se dovedi a fi o fotografie alb-negru.

— Dar pe asta o cunoști?

Papi îl recunoscu, tresărind, pe Zapata. „A, deci scrisul din caiet o fi al lui. Dar parcă nu seamănă... Caietul ăla..."

— Da, zise el, îl cunosc.

— Cum îl cheamă?

— Zapata. Adică, de fapt, asta e porecla, așa îl strigau băieții în cartier...

Colonelul râse. Își înclină capul puțin spre Papi și-i spuse pe un ton moale, condescendent:

— E o umbră. Umbra cui, însă? Asta-i întrebarea!

Sebi ȘUFARIU

Jurnalist, poet, prozator. A publicat volumul de poezii Cel nebun după poezie și este prezent în periodice și antologii. Recent a încheiat un roman.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 15⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Densă, împăcând fantasticul și satira, proza lui Sebi Sufariu vine oarecum în linia șaptezecismului boem, cu o notă de lirism specifică scrisului său.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Allex TRUȘCĂ

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2021

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Ligia Pârvulescu se pregătește pentru o nouă carte

LITERA, 2022

Humanitas, 2022

Pandora M, 2022

Paladin, 2022

Copyright © fictiunea.ro