O catastrofă până de curând uitată, depozitată rezidual în documente ale timpului sau trăită mai degrabă cu suportul de energie a imaginației, ficțiunii sau jocului, războiul a devenit recent o realitate din imediata apropiere. Evenimentele în desfășurare au transformat improbabilul în probabil, cu atrocități și tragedii de neconceput într-o civilizație, chiar și una a valorilor relative. Pornind de la știri, tematica războiului s-a actualizat, discursul general a fost obligat să regăsească în grabă referirile la istorie, strategii militare, crime și suferințe de care omenirea nu a avut și nu va avea niciodată nevoie.

Cât privește literatura de război, ea nu își mai producea de mult efectul emoțional. Pe măsura dispariției generațiilor-martor, această specie plictisea, nu mai transmitea un mesaj autentic, mulți autori cândva de prim-plan fuseseră trimiși tot mai în spate pe rafturile bibliotecilor, gravitatea de altădată a vocilor se estompase complet, spectrul războiului cu toate dramele lui fiind doar o piesă expusă în vitrinele de muzeu.

În afara unor interese de strictă specializare a studiilor sau în consecința unor pulsiuni vintage, cu greu s-ar mai fi apropiat vreun cititor de cărțile lui Erich Maria Remarque. Tragedia războiului asupra ființelor umane care sunt nevoite să o experimenteze direct (pe front) sau indirect (refugiații) nu este neapărat relevantă pentru cei născuți în confortul păcii.

Personal, recomand o (re)lectură a romanului Noapte la Lisabona. Pentru că orice război provoacă mai ales traume și suferințe colaterale stării de conflict din terenul unde singura formă de "vorbire" aparține armelor.

Spre deosebire de romanul de pledoarie umanistă Pe frontul de vest nimic nou (1929), care i-a adus deopotrivă notorietatea și exilul, Noapte la Lisabona (1962) este mai puțin ideologizat, mai puțin militant, confesiunea cu accente de filosofie existențialistă fiind rezultatul unei aprofundări mai meticuloase a evenimentelor, în spațiul amintirii, nu atât în cel al mărturiei.

Lisabona. 1942. Ultimul port de lumină de unde europenii caută să scape din întunericul războiului care a invadat deja continentul, îndreptându-se pe câte un vas către America. Doi refugiați cu identitate doar de pașaport "valabil", cu manualul de supraviețuire (în situațiile de "șah cu ființe umane", de la frontierele trecute cu greu până în Portugalia) la purtător, cu obsesia pașilor auziți în urmă și a labirintului în care se pot împotmoli oricând fără scăpare, se întâlnesc pe cheiuri. În pofida temerilor și a suspiciunilor, intră totuși în dialog. Fiecare duce cu sine o poveste agravată de război pe care trebuie să o spună, ca să încerce să o înțeleagă, chiar dacă din ea nu au mai rămas decât șovăieli, tăceri, ezitări, ascunderi, un precar psihologic aproape imposibil de recuperat sau de vindecat. Pentru vasul care stă să plece nu mai sunt bilete. Unul dintre personaje își joacă ultimii bani la Casino, în speranța că va forța căile absurdului, va "șantaja destinul", câștigând o sumă considerabilă care să îi permită să facă rost de biletele salvatoare. Celălalt are biletele, tot pentru un bărbat și o femeie, nu pretinde bani, le oferă gratis, cu o condiție unică și aparent simplă:

" — Nu vreau să fiu singur la noapte.

— Vrei să stau cu tine?

— Da. Până mâine dimineață.

— Asta-i tot?

— Da, asta-i tot.

— Nimic altceva?

— Nimic altceva".

Romanul lui Remarque ține războiul pe pragul sugestiei. Este prezența pe care lumea o tratează cu indiferență atât timp cât ea nu se transformă într-o experiență personală. "Ucigătoarea indiferență universală" devine vizibilă, stridentă, prin contrast, după ce ireparabilul s-a produs. În chip de compensație pentru ce s-ar fi putut face și nu s-a făcut. Într-o reîntoarcere vinovată la momentul când lucrurile ar fi avut cum și ar fi trebuit să fie schimbate. Refugierea este o soluție parțială de salvare a unei existențe; dincolo de orice posibil refugiu, subzistă apăsător o dureroasă realitate personală.