În principiu, nu cred că senzaționalul face casă bună cu literatura care își merită numele. Sigur, sunt la fel de convins că literatură se poate face pornind de la orice – chiar și de la senzațional.

Odată cu emergența romanului și consolidarea lui, în secolul al XIX-lea, scriitorii au luat distanță de faptul senzațional, relegându-l paraliteraturii. O astfel de paraliteratură era în vogă în perioada victoriană în Anglia: crime, răpiri, sinucideri, adultere, bigamie etc. Marii scriitori ai vremii – de la Hardy și Eliot în Anglia până la Flaubert și Maupassant pe continent – priveau, desigur, de sus fenomenul numit "romanul senzațional".

În prezent, senzaționalul e apanajul literaturii de consum: thrillere, mystery-uri etc.

Până la urmă, talentul scriitorului decide dacă un fapt – fie el senzațional sau nu – devine literatură, dacă poate să facă parte dintr-o operă literară. În romanul corintic, de exemplu, senzaționalul se poate întoarce. Se poate scrie despre senzațional atât timp cât, în spirit postmodern, se acceptă ironic faptul că este vorba de o "reșapare". "Numele Trandafirului" al lui Eco este, la nivelul de suprafață al lecturii, un policier cu intriga plasată în Evul Mediu. "Femeia în roșu", în literatura noastră, este un adevărat festival postmodern al senzaționalului.

Există senzaționalul "cotidian" – care poate fi găsit, de exemplu, în tabloide – și un senzațional al "istoriei mari": revoluții, războaie, lovituri de stat etc. În ceea ce privește senzaționalul tabloid, nu sunt interesat în a-l folosi vreodată în scrisul meu. În cea de-a doua categorie aș spune că se califică evenimentul care a bulversat o lume întreagă și pe mine odată cu ea: războiul din Ucraina.

Mă întrebați dacă aș vrea să scriu sau să citesc reprezentarea literară a acestui eveniment.

S-o citesc, destul de puțin. În literatură, cred în "eroismul vieții moderne". Nu senzaționalul alcătuiește viața noastră de zi cu zi, iar datoria scriitorului rămâne să vorbească, într-un fel sau altul, despre viețile anodine a milioane de oameni, să reprezinte fidel condiția umană – or, condiția imensei majorități e lipsită de senzațional. Sigur, războiul, ca senzațional al "istoriei mari" a dat pagini excepționale, de la Hemingway la Tolstoi. Prefer însă, în continuare, literatura care vorbește despre bietele noastre vieți banale – unde e senzaționalul în Joyce? în Proust? în Mann?

Dacă ar fi să scriu despre război, nu ar fi o temă pe care s-o abordez direct: ar pluti undeva în fundalul scenei, reverberând mereu, însă fără să devină o parte importantă a desfășurării acțiunii. Modelul ar fi felul în care Proust tratează prima conflagrație mondială.

În plus, cum să scrii despre război fără să fi luat parte la unul? Aminteam de Hemingway și Tolstoi – amândoi au făcut experiența frontului. Camil Petrescu a fost rănit în luptă și apoi luat prizonier de război.

În modernitate, oricât de convingător ar scrie, un autor care nu a participat la război nu are creditul moral să facă literatură de război.