nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Iulia Micu: O poveste trebuie spusă ca și cum ar fi ultima

Proza verii

1. Mai există apetență astăzi pentru proza amplă, cu frază lungă și acțiune complexă (ca Isus din întuneric de Radu Găvan, Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu sau Salamandre de Liviu G. Stan)? Ori preferi proza în stil simplu, de notație, cu propoziții scurte și subiect linear (ca romanele Laviniei Braniște sau ca Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alex Lamba)? De ce?

Nu știu spre ce tip de proză se îndreaptă preferințele cititorilor de astăzi pentru că nu sunt și nu am fost niciodată foarte atentă la mode, la statistici, la reacțiile de pe bloguri sau de pe platformele literare specializate precum goodreads, să zicem. Așadar, dacă ar fi să vorbesc despre acest lucru ar trebui să mă pronunț exclusiv în numele meu. Iar eu am locuit o bună bucată de vreme printre cărți scrise în prima jumătate a secolului trecut și lucrul acesta mi-a deformat invariabil gustul pentru lectură. Cărțile pe care le-am citit sau, mai exact, pe care s-a întâmplat să le citesc, mi-au colorat orizontul în așa fel încât primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la calitățile pe care ar trebui să le îndeplinească un text de proză este O mie și una de nopți. De acolo am învățat că o poveste trebuie spusă ca și cum ar fi ultima, și tot de acolo am început să înțeleg că ar trebui prețuite mai ales acele istorii care au capacitatea de a te învălui, de a te cuceri prin formă, prin stil, prin dozarea atentă a suspansului. Am iubit întotdeauna figurile de stil, construcțiile sofisticate, și m-am lăsat adesea cucerită de izul dulce-acrișor al construcțiilor baroce, de oboseala poveștilor întortocheate, dar asta nu înseamnă că niște construcții mai sărace structural sau stilistic nu ar putea compensa prin calitatea și ingeniozitatea abordării unui anumit subiect. Am văzut asta la prozele anilor 2000, în nuvela lui Ben Rice, Pobby și Dingan, în romanele franțuzoaicei Claire Castillon, și, cu asupra de măsură, aș zice, la mulți dintre autorii Polirom apăruți la noi, din anii 2000 până azi. În ultimii ani însă, am început să întrezăresc cu totul altceva: o preocupare pentru monumentalism, un gust retro și oarecum postmodern în ceea ce privește atât construcția, cât și stilul. Într-adevăr, romanele pe care le menționați fac parte din această revenire a gustului modern cu variațiile sale (neo- și post-), fiecare excelând la altă categorie, aș zice, astfel încât romanul lui Radu Găvan construiește ingenios, Bogdan Alexandru Stănescu mizează pe contradicție și pe expansiunea barocă a confesiunii biografice grefată pe o structură maximalist postmodernă, în timp ce Liviu G. Stan surprinde prin forma stilistică. Ceilalți pe care îi menționați, Lavinia Braniște și Alexandru Lamba, intră în cealaltă categorie despre care discutam și anume scriitori a căror virtute rămâne să se măsoare prin forța subiectului, a poveștii.

2. Ce părere ai despre proza scrisă de laureații Premiului Nobel din ultimii doi ani? Câteva idei, impresii.

Dacă vorbim despre proza laureaților Premiului Nobel, cred că trebuie să ne referim la ultimii trei ani, mai exact la 2019 și la 2021, pentru că în 2020 distincția i-a fost acordată americancei cu descendențe evreiești ruso-ungare și profesoară la Yale University, Louise Glück – pe care eu am citit-o doar ca poetă, cu Noapte credincioasă și virtuoasă (2014), apărută la Pandora M., în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu), ca eseistă nu –, poetă influențată de Rilke si de Emily Dickinson, al cărei stil confesiv e axat pe jocul memoriei și al identităților, fiind focalizat pe dorință, însingurare, suferință, traumă, moarte, și se construiește pornind de la mitologie și psihanaliză. O scriitură foarte personală care nu dezvrăjește lumea, ci o acceptă, o înțelege și o repovestește cu toată magia inerentă ei.

În 2019, laureat a fost romancierul austriac stabilit în Franța, Peter Handke, pe care l-am descoperit în 2006, cu Don Juan (povestit de el însuși), în colecțiile de proză contemporană ale literaturii Paralela 45, pe atunci vecin de raft și de colecție cu Thomas Bernhardt, și în ale cărui cărți am văzut niște veritabile simboluri ale romanului european, identificând în textele sale, dincolo de numeroasele deschideri metafizice, un eșafodaj bazat pe o ingenioasă rescriere a literaturii germane și austriece, inclusiv influența lui Hugo von Hofmannsthal, printre altele.

Anul trecut, în 2021, a fost premiat africanul Abdulazak Gurnah, profesor de engleză la Kent University, apreciat pentru romanele sale care vorbesc despre efectele colonialismului și care construiesc în egală măsură o imagine fascinantă a culturii africane. Pe Gurnah l-am citit foarte recent, cu un roman mai vechi, din 1994, tradus anul acesta la Editura Litera, intitulat Paradis, un roman de formare, construit în jurul poveștii lui Yusuf, un băiețel din Africa de Est care la doisprezece ani e nevoit să-și însoțească unchiul, un negustor bogat, și să lucreze la acesta, departe de familie și de locurile natale drept chezășie pentru datoriile tatălui său. Povestea curge lent, construind un tablou exotic și pitoresc clădit pe mituri, vise, religii și reflectă tocmai maturizarea unei priviri inocente asupra lumii prin confruntarea cu violența, cu teritoriul nou și necunoscut, o tristă alungare din Paradis. Romanul lui Gurnah este unul excepțional tocmai pentru că reunește cu mare finețe cele două trăsături despre care vorbeam mai sus, adică o poveste captivantă cu o compoziție și o scriitură de excepție.

3. Ce mai înseamnă astăzi un personaj memorabil? Ce rămâne dintr-un personaj la finele lecturii? Se imprimă prin portret sau prin acțiune? Dă un exemplu.

Toate personajele care mi-au rămas clar întipărite în minte sunt în general protagoniști, poate pentru că asupra lor autorii insistă cu prisosință. Ei se construiesc prin coincidența portretului cu acțiunea și mi se pare că tocmai raportul între cele două face de multe ori diferența dintre personajul-cheie și ceilalți. Intrăm aici, inevitabil, în teoria stilurilor narative. În ultima vreme, am citit multe texte care au privilegiat stilul confesiv, foarte personal, punând în prim-plan portretul interior, psihologicul, și aici mă gândesc la romanul construit după tipar proustian al Mariei Stepanova, În amintirea memoriei, unde, evident, personajul-narator ține tot textul prin oglinda propriei conștiințe. Apoi îmi vine în minte un roman care trece cu lejeritate de la un stil narativ la altul pentru a da un suflu tridimensional eroinei, Olga de Bernard Schlink, dar nu pot să neg că mă gândesc și la surprinzătorul roman, câștigător al premiului Goncourt în 2020, Anomalia lui Hervé Le Tellier, unde acțiunea primează și tinde să definească personajele care sunt nici mai mult, nici mai puțin de unsprezece și asupra cărora naratorul insistă, pe rând, în capitole separate pentru a-i reuni în partea a doua a romanului și mai ales pentru a-i multiplica. Mi s-a părut că asistăm aici la o pulverizare a ideii de personaj, dacă nu chiar la o anulare a legilor de construcție a personajului așa cum le știam până acum.

4. Există un final al vreunui roman dintre cele publicate în ultimii 2-3 ani, pe care l-ai așeza pe locul întâi în preferințele tale? Relatează-l pe scurt. Ce e uimitor în acest final?

Aici aș modifica puțin sensul întrebării tocmai pentru că, fără să fac vreun fel de topuri și încă sub tirania ultimei lecturi, aș vrea să menționez un roman publicat în ultimele 2-3 luni, pe care l-am citit zilele acestea și al cărui final m-a surprins tocmai prin capacitatea neașteptată de a resemantiza lectura de până atunci. Este vorba despre romanul lui Ionel Bușe, Femei de iasomie, o carte cu un final care deși poate părea strecurat oarecum artificial în ordinea textului, este totuși unul șocant și neașteptat. Așadar, pe când imaginația febrilă a protagonistului, Orlando, (un Don Juan contemporan cu parfum decadent, coborât din romanele lui D'Annunzio, din Gradiva lui Jensen sau din Bruges la Morte a lui Georges Rodenbach), pare hotărâtă să se așeze pe un făgaș normal, un incident petrecut în sera cu plante exotice din grădina doamnei Zenobia și a familiei soției și iubitei sale Ligia-Victoria, tulbură situația iremediabil. Astfel, finalul reinventează toată lectura romanului de până atunci, dând prozei o structură circulară, făcând din protagonist un alter ego fără echivoc al personajului cu rol semnificativ în roman, profesorul Pirandeli.

5. Ce carte de proză română contemporană, citită recent, ti-a plăcut atât de mult încât să ții minte titlul sau autorul?:)

Mereu am considerat că valoarea unei cărți nu stă în memorarea titlului sau a autorului, ci în capacitatea de a transmite imagini, de a construi scene, personaje care rămân. După mine, unul dintre primele semne că am răsfoit o carte bună se măsoară în posibilitatea de a-mi aminti numele personajelor, portretele lor, de a o putea relata și rezuma cât mai ușor. Semnul că am citit o carte foarte bună este faptul că subiectul ei, universul din text, refuză să rămână între cele două coperți și continuă să mă bântuie, plutind deasupra mea ca un duh agitat, preocupat să îmi infuzeze realitatea o bună bucată de vreme, în timp ce semnul că am citit o carte excelentă se asociază, aș zice, dacă nu cu dorința de a fi scris-o eu, cel puțin cu impulsul de a împărtăși bucuria descoperirii, de a o recomanda cu orice ocazie, dar și cu egoismul de a mi-o apropria scriind despre ea studii și eseuri, de a o păstra aproape și de a petrece cât mai mult timp alături de ea, ca într-o dragoste mare. Pe de altă parte, am avut bucuria de a descoperi în ultimii ani multe cărți de proză contemporană foarte bune, fie ele romane, fie colecții de povestiri și mulți autori foarte talentați. Unii dintre ei au avut câte ceva de spus în peisajul literaturii noastre și au numele deja gravate în istoria literaturii române, alții, mai tineri și, poate, în egală măsură de iscusiți, dar încă la început de drum, sunt pe cale să-și consolideze locul în literatură. Și chiar dacă trăim într-o lume de cititori grăbiți, am scris și scriu de câte ori pot și am ocazia, atât despre unii, cât și despre ceilalți, sperând că timpul are să îmi confirme la un moment dat intuițiile.

A consemnat Adriana Irimescu

Iulia MICU SIMUȚ

Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.