— Hai să mergem în cimitir! Ne suim în mașină și în cinci minute ajungem!

— Dar nu vreau, mi se pare o idee stupidă! Și ar putea să ne vadă cineva...

— Cine naiba vine acolo la 2 noaptea? Ai văzut tu oameni dornici de morminte la ora asta?

— Sincer, nu cred că e dornic vreun om vreodată de moarte ori de cimitire! Nu îți înțeleg obsesia asta deloc! Să o lăsăm baltă!

— Nu, eu vreau să fie totul autentic. Vreau realitate crudă, vreau să șochez. Arta nu trebuie să fie logică. Trebuie să fie cât mai stranie. Haide, o să fii cea mai frumoasă vie între atâția morți. O să le spun criticilor că numai tu ești muza mea!

O strânse în brațe și o sărutase ușor pe ureche. Știa că dacă o forțează puțin, îi va ceda în cele din urmă.

— Nu știu ce să zic, Florin. Mi-e frică!

— Haide, vino! O să fii cu mine! N-o să ți se întâmple nimic!

O luase de mână. În fața blocului îi aștepta mașina doldora de aparate foto, obiective, pânze, umbrele și alte instrumente pe care Mihaela nici nu le știa. Florin îi deschise portiera, se urcase apoi la locul lui și o porniră la drum. El în extaz, ea siderată! Pe tot drumul, Florin fluierase tot felul de melodii și ignora cu desăvârșire protestele Mihaelei. Geniile nu trebuiau să își explice gesturile. El voia o ședință foto în cimitir. Restul nu mai conta.

Ajunși la destinație, Florin o sorbea din ochi pe fată. Abia aștepta să o dezbrace. De mult voia să îi admire trupul gol și în noaptea asta era ocazia perfectă. Până acum se tot jucaseră, ba îi mai fura o sărutare, ba îl mai respingea, dar nu, de data asta nu îi va mai scăpa... Fotografia era pretextul de care avea nevoie!

Îi mărturisise că dorința lui era să creeze o Venus născută din morminte, o zeiță a celor apuși și că ea era alegerea cea mai potrivită pentru a-i întruchipa viziunea. În ultima perioadă o târâse numai pe la morgi sau pe la priveghiuri ca să studieze morții, expresia lor. Trebuia să o obișnuiască cu cadavrele ca să îi înțeleagă mai bine arta!

— Haide, dă-te jos din mașină! O să mergem lângă mormintele mai vechi! Pietrele lor sunt aproape șterse, pline de mușchi și fisuri. Fotografia trebuie să capteze toată degradarea cimitirului, dar și a umanității. Dar, mai întâi, lasă-mă să te dezbrac...

O privea intens, nările îi fremătau. Mihaela coborâse. Era îmbrăcată într-o rochie albă, din pânză de in, care în lumina lunii devenise translucidă ca un giulgiu pe formele ei. Florin îi vedea conturul sânilor și al șoldurilor și o căldură ciudată îi cuprindea trupul. O cuprinse de mijloc și o simțea cum tremură toată. Frica ei îl excita nebunește. În spatele unor copaci era un mormânt numai bun ca să o trântească și să o posede animalic. Începuse să o împingă înspre direcția lui.

— O, Doamne, tu vrei să mă bagi în mormânt? La propriu? Ce idee mai e și asta?

— Nu te mai sclifosi atât! Sunt morți cu toții, nu o să îți facă nimeni nimic! Uite, mormintele astea sunt perfecte pentru ce vreau eu. Uită-te la placa asta cât de crăpată e! Haide, dezbracă-te! De fapt, mai bine lasă-mă să te ajut și eu!

Începuse să îi desfacă nasturii. Mirosul pielii ei calde îl înnebunea. Sânii ei rotunzi îl chemau și mâna lui îi cuprinse ușor. Mihaela, surprinsă de gest, se smucise și țipase:

— Florin, mie mi-e frică și ție îți arde de prostii! Suntem într-un cimitir, tu înțelegi? E plin de morți și de animale. Mi s-a părut că aud un câine cum urlă a pustiu!

— Nu urlă nimeni și nu e niciun câine. Mihaela, vreau să renaști ca Venus din morminte, înțelegi? O Venus ca a lui Botticelli doar că scoica ta e placa de marmură. Și pentru asta trebuie să te dezbraci ca să fie totul cât mai asemănător...

Se apropiase de ea și mai tare. Îi simțea respirația sacadată. Își pusese mâna pe coapsele ei și începuse să îi ridice rochia ușor. Mihaela începuse să scâncească. Luna plină arunca asupra fetei o lumină palidă, corpul ei începând să capete și el parcă din paloarea morții. Florin era în extaz și fără nicio jenă se înfipse în ea și îi mușcase sânii. Țipetele ei și palmele în loc să îl îndepărteze, îl ațâțau și mai tare. După ce o sufocase cu un sărut, Mihaela îl îmbrâncise. "Asta e femeie pe gustul meu, sălbatică. Lasă că te rezolv eu mai încolo! Acum, să facem artă!"

— Lăsăm hainele în portbagaj. Ca să fii tu sigură că nu ți le ia vreun animal. Sau, mai rău, vreun mort!

— Ești un nesuferit! Tot îți arde de glume, dar mie mi-e teamă că nu e a bună ce facem noi pe aici. Poze în cimitir, Venus moartă și alte excentricități morbide. Vreau să plec, m-auzi?

Dăduse să plece, dar Florin o apucase de brațe și o strânsese cu putere. Lupta asta începuse să îl obosească. Ochii lui ar fi ucis-o dacă ar fi putut...

— Nu o să ți se întâmple nimic. Termină! Mergem la mormântul ăla vechi. Uite, are o placă de marmură numai bună. Facem fotografia și mergem apoi unde vrei. Până atunci, faci ce îți spun eu, m-ai înțeles?

— Florine, mi-e frică, te rog, lasă-mă!

Cu cât se smucea, cu atât el o strângea mai tare. Se enervase și o târa cu el spre mormânt. După ce o lăsase în fața plăcii de marmură, se îndepărtase și începuse să își așeze aparatul și obiectivul în timp ce Mihaela plângea în hohote, cuprinsă de frică. I se acrise de la atâtea ifose, dar trupul ei gol și neajutorat îl făcea să mai aibă încă răbdare...

— Gata, urcă-te pe placa din spatele tău!

— Florine, tu vrei să mă omori! E crăpată, e plină de mizerii și poate cad. Nu vreau, pare instabilă! Tu înțelegi cât îmi e de frică?

Tremura toată și plângea. Imaginea ei de vestală plânsă îl agasa și îl excita deopotrivă. Florin pornise nervos spre ea:

— La naiba, Mihaela, cu paranoia și cu teama asta insuportabilă. Mă exasperezi! Uite, mă urc eu primul pe ea ca să îți arăt că e perfect....

Dar nici nu apucă să își termine bine propoziția că placa se dezechilibră și el alunecă, izbindu-și capul de marmura rece. Sângele începuse să deseneze vinișoare subțiri ce se scurgeau printre firele de iarbă. Ochii priveau în gol vizualizând fotografia perfectă...

Mihaela înlemnise – nici să strige nu mai avea putere. Înnebunită, fugise spre mașină, unica salvare din acest coșmar. Asfaltul îi zgâria pielea călcâielor goale. Începuse să tragă de mânerele de la uși, bătuse în geamuri. Nimic, mașina era închisă. Se întoarse la trupul inert al lui Florin, îl căutase prin buzunare, dar nici urmă de cheie. Începuse să plângă. Se întoarse la mașină din nou. Se uitase peste tot, dar cheia nu se găsea nicăieri. Goală, în negura nopții, realizase că rămăsese singura vie...