Emanuela Ilie

Într-o lume ca cea actuală, obsedată de confortul – real ori simulat – și de bunăstarea obținută cu orice preț (și neapărat afișată online, adică încărcată, ostentativ, pe rețelele de socializare), tindem, dimpotrivă, să cam ascundem, să învăluim preventiv sau chiar să înăbușim cu totul exact ceea ce ne face mai autentici. Parcă și partea de crepuscul, de exil și mai ales de noapte a ființei noastre interioare, palpitând de emoții genuine dintre cele mai profunde, ne face imediat să ne sfiim, încurcați, să tresărim, suspicioși, ori să ne rușinăm de-a binelea, ca și cum am fi expuși, goi, în fața privirilor inclemente ale celorlalți. Byung-Chul Han are dreptate, din păcate, atunci când afirmă, într-o pagină memorabilă din Agonia erosului și alte eseuri, că astăzi "Iubirea e domesticită și pozitivizată într-o formulă de consum și de confort. Trebuie evitată orice rănire. Suferința și pasiunea sunt figuri ale negativității."

Ei bine, minunatul op colectiv intitulat Dragostea când te doare ne întoarce, dimpotrivă, spre exact aceste figuri ale negativității, (re)semantizându-le în formule dintre cele mai variate, dar cu mize dintre cele mai serioase. Căci, dincolo de story, de regimul narațiunii, de strategiile auctoriale și dinamica scriiturilor specifice, povestirile celor 16 autori ne vorbesc nu numai despre neliniștile, tensiunile, așteptările febrile și complicațiile de tot felul pe care le presupune iubirea. Ci și, bunăoară, despre traumele (de pierdere sau de atașament) și rănile noastre constitutive, despre câmpurile minate și relațiile viciate de putere, despre ulcerațiile, afecțiunile trecătoare și maladiile congenitale din societatea românească. Dar mai ales despre puterea literaturii de a ne reprezenta convingător toate acestea. Și mult mai multe încă.

La finalul lecturii simt nevoia să arunc două întrebări (pentru început!): Despre ce personaj ai fi vrut să știi mai mult?

Luiza Negură

Spre finalul povestirii lui Liviu G. Stan, Crăpătura, naratorul-personaj descoperă, cu multă uimire, condiția fizică aparte a Luizei: exocardia. Instinctul sexual este anulat brusc, iar textul angajează o altă voce naratorială, mult mai matură, capabilă să prețuiască experiența iubirii. Fascinația pentru organul care palpită, reunind în structura sa fiziologicul și afectul, determină apropierea fizică dintre cei doi, într-o îmbrățișare pusă chiar sub lupa unui microscop simbolic. Bătăile inimii reverberează în realitatea intimității nedisimulate, amuțind lumea "într-o pauză tainică". Această scenă concentrează întreg demersul creator, dând măsura adevăratului scop al vieții, acela de a fi fericiți.

Mesajul, textul semnat de Dorian Dron, o aduce în atenția publicului cititor pe Anda, o tânără devenită victima-simbol a luptei pentru libertate într-o lume aflată în pragul anarhiei. Protagonista "se prăbușește" pe eșafodajul realității distopice prin poziția sa fermă privind limitarea drepturilor și a libertăților civice. Deși evoluția sa în cadrul narațiunii este una rapidă, cred că personajul are foarte multe de spus. Tocmai de aceea, mi-ar fi plăcut să fi avut acces la o reprezentare caracterologică mai extinsă, pentru că Anda apare doar ca o voce. Cu siguranță, dincolo de mesajul pe care îl poartă, eroina are o poveste de viață proprie, deloc de neglijat în raportul dintre text și cititor.

Răzvan Idriceanu

O scenă ce mi-a captat atenția este cea finală, din povestea lui Liviu G, Stan, Crăpătura. După toate peripețiile prin care trece protagonistul pentru a ajunge în grațiile fetei și pentru a putea avea acces la "crăpătură", acesta atinge un moment revelatoriu descoperind adevărul, surprinzător și pentru cititor și pentru personaj. Ceea ce este memorabil din acest final este faptul că întoarce toată narațiunea de la erotic spre descoperirea sentimentului de iubire adevărată.

Un personaj despre care mi-ar fi plăcut să aflu mai multe ar fi cu siguranță Iozefina, protagonista din povestea Rondel de Doina Ruști. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat ulterior plecării din camera închiriată, cât și despre cum concepe ea această despărțire de prima iubire.

Cristina-Claudia Ciubotaru

Îmi vine greu să aleg una singură pentru că majoritatea prozelor conține scene memorabile. Totuși, cel mai bine mi s-a întipărit în minte visul erotic al Iulianei din povestirea Deliei Hugel: devorarea hulpavă a amantului și absorbirea lui în pântecul flămând de dorință ca și cum el e hrana absolută, menită să dea vieții un sens. Pasiunea protagonistei pentru mâncare se deplasează în plan erotic unde Cristi, fiul șefei tiranice, devine "felul" cel mai dorit, cea mai bună prăjitură, cel mai rafinat preparat. Alegoria mâncare-bărbat mi s-a părut cea mai reușită formă de a descrie iubirea lacomă, pasiunea arzătoare care se naște în sufletul unui om atunci când obiectul adorat nu poate fi posedat cu adevărat.

Da, aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu Carmen din Desenul, cu Iris din În lumina acelei dimineți și cu Anda din Mesajul. Sper din suflet ca toate trei să se fi vindecat de trecut și de traume, căci poveștile lor m-au impresionat. Și mi-aș mai dori să aflu cum se simte Adrian din Totul, cum am stabilit; povestea lui m-a cutremurat.