"Și ce e mai interesant e că sufletul avea gust de semințe prăjite."

​

Este dificil și, în același timp, provocator să recenzezi cartea unui prieten. În acest caz, poți fi acuzat, mai mult sau mai puțin întemeiat, de lingușire. Din acest motiv, voi încerca să fiu cât mai obiectiv cu putință. Romanul Neuroleptic al lui Dorian Dron este suficient de complex pentru a suscita multiple interpretări, iar o recenzie flușturatică de tipul mi-a plăcut/nu mi-a plăcut ar însemna un demers lipsit de fairplay și onestitate.

Așadar, Dorian Dron revine în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii Litera după ce, anul trecut, a fost inclus cu povestirea Mesajul în antologia Dragostea când te doare. Neuroleptic e construit ca o lungă confesiune între pacient și medicul său psihiatru într-un sanatoriu, întreruptă la răstimpuri de povestiri în ramă și fragmente de jurnal.

Aceste fragmente de jurnal aparțin fetei cu tricoul galben, de departe cel mai ofertant personaj și, totodată, punctul forte al romanului. Este interesantă aici alegerea cromatică. Dincolo de semnificația sa tradițională de culoare solară, simbolizând căldura și vitalitatea, galbenul, atât în poezia bacoviană, cât și în Neuroleptic, înseamnă boală și deznădejde. Astfel, fata cu tricoul galben – o tânără pictoriță – devine un soi de antimuză a protagonistului. Când alcătuită din carne și oase ca toți oamenii, când plăsmuită din durere, spasme și un rug aprins în imaginație, ea se află într-un du-te-vino continuu între vis și realitate. Aparițiile ei în roman sunt intermitente și de scurtă durată, dar luminează intens și îți rămân în memorie, ca Perseidele pe cerul senin al unei nopți de vară.

"Moartea e o farfurie spartă pe gresie într-o zi cu soare."

Există în Neuroleptic și o componentă eseistică pregnantă. Scrisă brici, cu profunzime și înțelegere a naturii umane, această componentă eseistică adaugă noi straturi poveștii, dar o face și mai greu de urmărit. De altfel, tot legat de acest capitol, Andrei, protagonistul cărții, experimentează în sanatoriul în care este închis (din motive pe care le veți afla citind romanul) episoade de luciditate și adecvare la realitate care alternează cu episoade de reverie și delir, niște inserții suprarealiste ale autorului pe care eu le-am gustat din plin, dar nu știu cât de mult vor fi prizate de publicul larg.

"Bunicul a ieșit din mine în prima zi a anului, după doi ani în care a fost blocat între stern și esofag. […] A ieșit lăsând în urma lui o explozie ce a mocnit atâta timp. Bunicul meu a ieșit din mine! Iar după el a apărut ȚIPĂTUL!"

Andrei este puternic marcat de moartea bunicului. Vocea lui sau țipătul – așa cum reiese din fragmentul citat anterior – îți lasă impresia că figura paternă atât de dragă protagonistului poate țâșni oricând la suprafață să preia hățurile conștientului și ale voinței. În acest sens, mă așteptam ca autorul să ducă lucrurile în direcția lui Norman Bates din clasicul film hitchcockian. Nu se întâmplă asta și, într-un fel, mă bucur că Dorian Dron mi-a înșelat așteptările. Din păcate, premisa țipătului rămâne insuficient exploatată, deși avea mult potențial narativ. Acesta ar fi principalul reproș pe care l-aș aduce romanului. Pentru unii cititori, el poate cântări mai mult, pentru alții, mai puțin.

În rest, e de aplaudat modul în care Dorian Dron își înțelege personajele și, cu precădere, pe Andrei, în complexitatea naturii lor duale. E o luptă care se poartă înlăuntrul protagonistului, materie versus spirit, fiziologic versus transcendental. Infernul și Paradisul își dispută meciul în sufletul lui Andrei, partida lor se încheie cu o remiză albă ca la fotbal, în timp ce tânărul rămâne captiv în purgatoriul sanatoriului, cu țipătul bunicului, cu fata cu tricoul galben și celelalte iubite din trecut, ale căror chipuri se estompează și se dizolvă în galbenul antimuzei și, peste toate, neurolepticul vine ca sedativ final, căderea cortinei, exitus.