nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

În umbra

În seara când luna rămăsese mușcată pe un cer pustiu, în aerul înghețat, trei umbre intraseră pe poarta fermei, închizând zăvorul greu în urmă.

În urmă rămăseseră câmpurile pustii, fumul caselor și întunericul.

Lumina palidă a intrării numără siluetele strecurându-se în căldura cabanei, așezându-se greoi în jilțuri.

— O noapte rămânem la dumneata, spuse omul dintâi. Mâine o sa ne continuăm cărarea, mai e drum lung până unde avem să mergem. Dă-ne o cameră și ceva bucate și în zori ne-om înțelege cu plata.

Gazda îi scrută preț de o clipă, sub glugile groase și lăsate se vedeau fețe omenești cumsecade, obosite, știa să-și dea seama cu cine avea de-a face, atâția călători îi călcaseră pragul și știuse întotdeauna când să arate ușa camerei sau ușa pe unde să poftească afară cei cărora privirea nu-i prevestea nimic bun.

— Sigur, poftiți în camera de alăturea, faceți-vă comozi, trimit să vă fie adus ceva de mâncare. Aduc niște bușteni de îndată, să vă încălziți. Pare să fi fost drum greu prin pădure, nu-i așa?

Răspunsul nu veni însă, în ciuda întrebării aparent inofensive și cei trei călători se făcură nevăzuți pe ușa camerei, cu pași abia auziți. În urma lor pluti preț de o clipă în aer o ușoară aromă de mosc.

Nu era ceva neobișnuit pentru gazdă, ba uneori chiar încerca să ghicească natura parfumului, cine era cel care îl folosea, de când îl purta cu el, ce însemna acea aromă, avea atât de mult timp la dispoziție, nopțile erau lungi și la gura sobei își împletea singur povești cu aventuri în care el era cel care dezlega mistere nebănuite și uitate demult.

Doar că aroma aceea, urma de aer care încă plutea, avea parfumul unei amintiri care îl râcâia încă. O crezuse pierdută, uitată, îngropată adânc în el, dar unul dintre cei trei călători, prin simpla lui trecere pe lângă el, reușise să îi aducă aminte de noaptea în care se pierduse în pădurile Coborului.

Se ridică și își puse un pahar în față, îl umplu până când lichidul forma un cerc galben pe buza paharului și îl dădu peste cap cu un gest scurt și hotărât.

În camera oaspeților se auzeau voci molcome. Trebuia să le ducă lemne și ceva de mâncare și după avea timp să se gândească la parfum. Doar femeile simandicoase, orășenii aveau obiceiul ăsta, acolo unde stătea el, oamenii miroseau a pământ și a flori. Uneori luau mirosul pădurii cu ei, știai de îndată ce se întorceau prin ce parte a ei fuseseră.

Pentru întâia dată în viața lui și crezuse că și pentru ultima, apăruse cineva care mirosea a mosc, cineva în carne și oase, un om. De câte ori se repetau amintirile? De câte ori poți să repeți o amintire? O iei cu tine, o plimbi, o urmezi pe firul întâmplării să vezi de ce s-a întâmplat și poate să înțelegi și de ce?

Voia și nu voia să își aducă aminte și poate că tocmai de aceea, instinctiv, le dăduse camera mare de oaspeți, acolo unde ferestrele dădeau către câmpul mărginit de pădure.

Pentru a doua oară, poate și pentru ultima, – începea să se înfiripe o certitudine în el–, va fi deschis ușa camerei dimineață și își va fi poftit musafirul să dejuneze cu el.

Nu îl va fi întrebat nimic de seara trecută, vor fi mâncat în liniște și își vor fi privit umbrele în tăcere. După care se va fi dus să aerisească în camera de oaspeți, mirosul de mosc trebuie să se întoarcă în pădure de fiecare dată.

După care va fi închis ușa pentru totdeauna.

Neil McGregor

Neil McGregor, autor al volumelor de poezii “Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii", “The Night before Us" și “Femeile se citesc invers", scrie versuri de un modernism redutabil, dar și introspecții post-moderniste, deși nu scrie o poezie citadină. Atuurile cunoașterii și ușurința cu care desenează expresii artistice îl fac și un candidat perfect pentru o proză tactilă, încărcată de senzorialitate.