nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Dialog cu Narcis Amariei

Unde îmi place să citesc și de ce? În casă sau afară?

Nu am citit niciodată afară. Sau oi fi uitat? În fine, nu îmi amintesc. De când mă știu, citesc în cele mai inconfortabile poziții. Citesc ghemuit, pe canapeaua din sufragerie. Îmi schimb poziția, lumina nu e bună, mă ridic în șezut, cu spatele sprijinit de perne. Vine pisica. Își caută loc, mi se urcă pe carte. O dau la o parte. Mă gândesc dacă pozele alea de pe Facebook cu încăperi destinate cititului, cu un balansoar așezat lângă șemineu, chiar există în realitate. Stau pe burtă, cu cartea pe brațul canapelei. Țin cu o mână foile parcurse, cartea e nouă și se închide enervant dacă îi dau drumul. E scris și mic, fir-ar să fie, Eseu despre orbire, zgârciți cu hârtia, ăștia de la Polirom. Nici că se putea un titlu mai potrivit. Îmi caut ochelarii.

Poate că ar trebui să citim afară. În natură. Pe iarbă sau sub un copac. Unii citesc pe plajă. Sau în metrou. Eu nu pot. Amețesc.


Ce părere am despre cărțile de pe rețelele sociale, fotografiate sub o creangă, pe o stradă?

Știu eu care ar fi locul ideal? Cred că o carte poate fi fotografiată oriunde, căci ea sfințește locul.


Ce descrieri de natură îți vin în minte acum? Ai descrieri în proza ta?

Majoritatea personajelor mele sunt descrise în contexte naturale. Am descrieri de natură atât în povestirile scurte, cât și în volumașul Popicăria de piatră:

"Era o noapte caldă de august, iar zăpușeala de peste zi încă nu trecuse. În bătaia lunii, umbrele noastre se lungeau caraghios pe cărarea de pământ bătătorit. Deși toți știam balta pe de rost, acum devenise un loc tainic și neprietenos. Era o liniște ciudată. Nicio adiere de vânt. Broaștele amuțiseră și ele. În mijlocul bălții se distingea silueta întunecată a blocului de granit. Am intrat în apă unul după altul. Era neașteptat de caldă. Broaștele speriate au sărit care încotro. Am început să înotăm ca indienii, cu corpul într-o parte, împingând apa cu mâinile în lateral. Titel se mișca mai greu pentru că ducea cu el un baros legat cu sfoară, o improvizație deșteaptă pe care urma să o folosim pentru a afla cât de adâncă era apa în dreptul Pietrei. Curând am ajuns. Blocul de granit era rece la atingere, iar mâinile ne alunecau pe stratul de alge și mătasea broaștei depuse pe el."

Fragment din povestirea Momearca (Popicăria de piatră. Narcis Amariei. CDPL, 2021)


Citează un fragment de proză în care apare un copac.

"Se zice că numele lui Brâncoveanu e legat de acest copac. Se mai spune că un mahalagiu, pe nume Manciu, speriat de cuvintele domnitorului (care îi poruncise să coboare din pom), l-ar fi îngrijit atât de bine după aceea, încât a devenit un dud cu fruct vrăjite. Nu se știe ce i-a pus la rădăcină și nici cu ce i-a uns frunzele. Nu se știe nici ce anume a născut superstiția că dudele ar fi fost pline de spiriduși. În tot cazul, multă vreme după ce Manciu murise s-au întins prin București poveștile dudului.

Fructele lui erau ocolite cu venerație, fără să se mai știe exact de ce. Totuși, unii susțineau că dacă mănânci din acest copac sacru, te micșorezi brusc. După alții, bucureștenii făceau temenele în fața dudului pentru că erau apăsați de amintirea unui venețian sfidător.

Acesta, un tip cu nasul pe sus, foarte îngâmfat și preocupat de parfumuri, era sigur că adevăratele miracole se întâmplă numai în laboratoarele lui. Ba chiar avea tupeul să spună că uleiurile lui parfumate pot să schimbe înfățișarea, culoarea părului și chiar ochii. El însuși mirosea ca floarea de tei.

Acest Marco își cumpărase o casă exact lângă dud și adeseori lua în derâdere miturile din mahala. La început se mulțumise să strivească sub tălpi fructele căzute pe jos, într-un mod batjocoritor și mojic, luând în derâdere puterea celui mai bătrân copac din oraș. Văzuse prea bine că nimeni nu mânca dude, nimeni nu-i rupea crengile și niciun picior nu se apropia fără tremur de el.

Marco, acesta era numele farmacistului, era un bărbat insolent, în sângele căruia se adăpostiseră niște ironii ascuțite. Mai mult ca să le dovedească bucureștenilor că dudul lor nu face doi bani, aplecase o creangă înnegrită de dude și cărăbănise în el câteva mâini bune, până când i se albăstriseră dinții.

Ținându-și spatele drept, a traversat fără să privească în jur. Din felul în care își țuguia buzele, se vedea satisfacția. A deschis poarta și-a dispărut. Uite-așa, cum dispar aburii sub un capac! S-a topit printre pietrele albe ale aleii.

În urma lui, mahalagiii au privit aproape un ceas.

Un timp s-a șușotit pe la colțuri, apoi unii s-au dus să întrebe, dar casa farmacistului părea pustie și-a rămas așa niște luni.

Abia când lumea aproape uitase de întâmplare, o slugă a povestit că farmacistul se micșorase, ajunsese mai mic decât frunza salcâmului și chiar mai mic decât cireașa de mai, încât cineva dintre-ai casei l-ar fi strivit din greșeală sub talpa unui papuc."

Doina Ruști.


Care e copacul tău? Dacă ar fi să-ți descrii opera ca pe un copac, ce ai alege și de ce?

Îmi plac copacii. Aș alege mesteacănul, pentru că e înalt, suplu, cu coaja albă. Frunzele lui parcă tresar în bătaia vântului. Așa sunt și eu.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".