OPTm
nr.crt.

Un firesc labil

Romanul de debut al Ruxandrei Burcescu, Instabil (Humanitas, 2022), lasă chiar de la început să se vadă o tensiune explicită între mizele principale ale cărții (cea psihologică, de tip freudian, și cea a misticismului), făcând povestea previzibilă. Să le luăm pe rând.

Cartea urmărește poveștile a doi protagoniști, Lorelei (Lori) și Mircea, respectiv povestea comună a acestora, în măsura în care destinele lor se intersectează în moduri deosebite. Printr-o alternare de planuri temporale și spațiale, scriitoarea imaginează două personaje "marcate" de o fatalitate pe care o putem numi generic vinovăție fără vinovăție.

Dorina, mama lui Mircea, dorindu-și o fată, plasează vinovăția asupra fiului, crezând necontenit că i-a ucis-o: "Din cauza ta n-am o fată, din cauza ta nu mai am bărbat". Astfel de replici de incriminare se vor regăsi pe tot parcursul romanului, însă mama nu îi va spune niciodată adevărul. În această atmosferă, Mircea a dezvoltat un sentiment angoasant de vinovăție fără vinovăție. Doar mai târziu, în urma unui accident, moment în care medicii îi stabilesc grupa de sânge, protagonistul află că ar fi avut o soră geamănă, episod pe care îl va înțelege greșit: "I-am supt sângele. Mi-am omorât sora înainte să mă nasc". Totodată, e momentul de maximă intensitate, pe care Mircea îl resimte dezastruos. Din acest motiv, se sinucide.

Nici Lorelei nu are o relație mai bună cu mama ei, din contră, se evidențiază o legătură încordată, închisă, deficitară la nivel comunicativ, și nu doar. De pildă, Angela îi ascunde fiicei că a făcut avort, pe când aceasta avea doar doi ani, menționând că: " — Lori trebuia să fie singurul meu copil. Nu am vrut doi, așa cum a avut mama. Nu am vrut să devin mama. Nu poți da totul dacă împarți. Și niciodată nu împarți egal". Lori se face "vinovată" pentru că este primul născut. Prezența ei "omoară" posibilitatea existenței celuilalt. Abia la final, protagonista află de la baba Sela (vrăjitoarea satului) despre vinovăția fără vinovăție (avortul Angelei) cu care și ea a fost însemnată – prin acțiunile și deciziile mamei. În acest sens, poate fi înțeleasă și tensiunea (cam artificială) dintre mamă și fiică.

Una dintre temele generale ale cărții vizează, așadar, relațiile de familie traumatice: dintre mamă și fiică, dintre mamă și fiu. Se poate vorbi din nou (ca în cazul altei cărți recenzate aici) despre o imagine (despre sine ca umbră) construită în evoluția sinelui (Mircea, de pildă) și a alterității (mama, Dorina) în relație cu un comportament instabil – în această cheie poate fi interpretat și titlul cărții. Mai simplu, Mircea dezvoltă o identitate a umbrei în relație cu comportamentul instabil al mamei. De pildă, la serviciu, colegii ajung să nu îi mai sesizeze prezența: "...părea atât de diferit față de restul oamenilor care lucrau la Combinat, încât aceștia nici nu îl mai observau".

Din copilăria timpurie, protagonistul este supus unui regim de viață nestatornic, care îi va destabiliza mai târziu relațiile intra- și interumane. De pildă, dintr-un episod aflăm că Dorina își încleștase mâinile în jurul gâtului copilului și îl strângea cu putere, ca apoi să se lase jos lângă el și să îl ia în brațe ("Copilul se refugiase la pieptul ei, iar femeia îl strânse cu putere, suspinând..."). În plus, Mircea va suferi traume și pe baza sexualității sale: pornind de la amenințările mamei din copilărie, care îi spunea că ceea ce are între picioare e murdar și scârbos, protagonistul devine un matur care "agresează" femeile în autobuze – se mulțumește să le atingă pentru a ajunge acasă și a se masturba. Mama îi deformează intimitatea, ceea ce îl va determina pe Mircea să constate (implacabil) odată cu trecerea timpului că "Femeia [Dorina] din fața lui nu mai era la fel de tânără, iar el nu mai era mic. Cu toate acestea, se simțea la fel". Figura mamei îi anulează orice formă de existență personală. Inevitabil, protagonistul dezvoltă desigur (!) complexul lui Oedip.

Povestea se construiește treptat, având un fir roșu din sfera romanelor polițiste, ceea ce va face ca lectura să fie una (firesc de) lejeră. Pe scurt, la înmormântarea domnului Anghel, vecin al părinților din Giurgiu, se petrece declicul. Cum? La cimitir, Lorelei descoperă o piatră funerară pe care era însemnat numele lui Mircea Anton (n.1960, d. 2001). Privind fotografia, aceasta are o senzație ciudată de familiaritate, moment în care (i) se va dezvolta o dorință acută de a elucida cazul misterios, dar familiar. Cum mama refuză să comunice deschis despre acest subiect, Lori descoperă primele informații de la doamna Popescu. Văzut de lume drept nebun, Mircea se sinucisese, aruncându-se de pe o clădire aflată în construcție. Ba, mai mult, Lori a fost găsită inconștientă de domnul Anghel în locul din care se aruncase Mircea, vânătă toată, cu ochii închiși, în jurul ei fiind plin de gărgărițe (de altfel, un laitmotiv al textului). Iată, un prim pas în compunerea unei istorii comune a celor doi. Deși încercările protagonistei de a afla povestea integrală sunt multiple, aceasta se va izbi de diverse necunoscute. Dorința ei o va duce la origini, în satul natal al lui Mircea, dar și al mamei, anume în Gruiu. Aici, nimeni nu e capabil să o ajute în elucidarea misterului, în afară de – cine altcineva? – țața Sela. În final, Lori va înțelege povestea din spatele poveștii, iar puzzle-ul împrăștiat se va ordona în fața ei, dar și a cititorilor.

Dacă mizele psihologice, de tip freudian, sunt cât de cât angrenate în discursul narativ, cele din sfera misticismului lasă de dorit. Altfel spus, deși autoarea mizează pe un imaginar mistic, nu reușește să ofere stabilitate, credibilitate și finalitate unei astfel de viziuni evident asumate. De pildă, cântecul pe care îl aude Lori sau gărgărițele abandonate la un moment dat nu oferă valoare poveștii... Sunt mai degrabă pretexte pentru o narațiune care s-ar putea construi și în lipsa lor.

Mai mult, parafrazând sintagma propusă de Florin Iaru pe coperta a IV-a, identific, mai degrabă, un nefiresc al firescului, în măsura în care textul conține semne care preconizează diverse dezastre. Odată ce le identifici, ca cititor, intuiești ce urmează, orizontul de așteptare devenind "nefiresc de firesc" întreținut. Firescul este, așadar, o însușire de bază a acestui volum în care naturalul pare că se construiește (paradoxal) într-un mod artificial. De exemplu, descrierile din incipit anunță destinul unor personaje blestemate să trăiască sub auspiciile dramaticului, ale suferinței, ale primejdiei etc.

"Nu cursese niciun strop de ploaie de câteva săptămâni. Pământul de pe câmp era tare și uscat, iar frunzele merilor se subțiaseră și aveau marginile arse. Căruțele care treceau pe ulițe ridicau nori de praf înecăcios. Cicadele împânziseră satul, iar bâzâitul lor monoton și leneș se auzea oriunde te-ai fi aflat."

Dar în construcția epică, ele rămân la nivel de intenție.

Mizele generale ale volumului nu se susțin reciproc. Par din două universuri diferite. Însă, dacă nu acesta i-a fost planul scriitoarei, de a crea un anume echilibru între imaginarul psihologic și cel mistic, atunci i-a reușit cu succes.

Cu o încercare epică timidă, cu o construcție narativă simplă și cu o poveste în care se mizează pe secretele de familie pentru a întreține tensiunea/suspansul, Ruxandra Burcescu debutează (în roman) instabil.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru un studiu legat de antropologia receptării.

Copyright © fictiunea.ro