Cartea lui Adrian Majuru, Hoțul din Curtea Miracolelor este un microroman construit în jurul poveștii uimitoare a unui personaj din Bucureștiul interbelic, urmărește îndeaproape destinul unui individ din "lumea celor fără istorie" care sălășluiește, cum însuși autorul ne lămurește, "la marginea societății, acolo unde istoria se evaporă și nimeni nu se obosește să privească în acel clarobscur în mijlocul căruia nu știi peste cine dai sau ce poți descoperi". Expert în antropologie urbană, așa cum o dovedesc cele mai importante studii ale sale: Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003), Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delincvență, vagabondaj (2005) și Copilăria la români (2006), autorul nu se dezbară de aura științifică de arheolog și antropolog atunci când spune această poveste. Cu toate acestea, realitatea istorică și ficțiunea fuzionează firesc, într-un colaj diegetic pe cât de pestriț și de neașteptat, pe atât de convingător și de ingenios. Nu o dată cele relatate beneficiază de niște întorsături de situație fabuloase, de tipul celor pe care numai viața le poate rezerva în cele mai surprinzătoare momente ale ei, arătând cum, atunci când imaginația și subiectivitatea intervin și preiau controlul, o filă din realitatea istorică care a fost inițial privită exclusiv științific și obiectiv se poate transforma, cât ai clipi, în ficțiune. Așa se țese povestea lui Ion Șerbănescu, zis Tata Moșu, zugrav și hoț de meserie, un individ din Bucureștiul interbelic reprezentând subterana, marginalul, periferia. Personajul este de fapt un picaro, un antierou care evoluează, se transformă sub ochii cititorului, primește carnație și iese din planul bidimensional al determinărilor istorice și antropologice prin faptele, gândurile, acțiunile sale, devenind o construcție complexă, rotundă, tridimensională și în același timp o emblemă, un exponent al unei lumi, o ființă "îngenuncheată" și "mărginașă" conștientă de propria-i fatalitate, de propria-i limită, de faptul că: "destinul înseamnă locul și momentul în care te naști".

Pornind de la istoria personajului, construcția microromanului este una circulară, începe cu studiul de caz făcut de medicul Ion Stănescu asupra unui delincvent închis pentru omor, un individ incitant și contradictoriu, care i se confesează doctorului povestindu-și afabil viața, accentuând, inevitabil, tarele impuse de către mediul social din care provine. Ulterior, printr-o împrejurare norocoasă, protagonistul scapă din camioneta care transportă deținuți, se ascunde în locuința unor frați din înalta societate, se substituie unuia dintre ei, este prins de celălalt, și, pentru o vreme, i se tolerează identitatea de împrumut. Astfel, reușește, ingenios, să își salveze prietenii ca, ulterior, să fie salvat, la rândul său, de către aceștia. Va fi demascat, închis și, în final, eliberat. Afară, găsește o lume nouă, radical diferită, o "curte a miracolelor" extinsă la nivelul întregii societăți. Martor la disoluția vechiului univers, în care aproape că se integrase, trăiește iar sentimentul excluderii, găsindu-se din nou în postura inadaptatului, a individului zdrobit de neliniștile unui destin implacabil.

Pe bună dreptate, am putea să ne întrebăm ce l-a determinat pe autor să însenineze povestea tristă și tulbure a omului hăituit, infam și osândit la o existență precară, lăsându-l să deguste din fructul oprit al unei vieți burgheze? Sau ce l-a făcut să vrea să-și reabiliteze personajul în ochii cititorilor, transcriindu-i mustrările de conștiință, relevându-i simplitatea, umanitatea ingenuă și îndrăzneala neobișnuită? Hotărât este că povestea reușește încă de la început să ne prindă în mrejele ei, apropiindu-ne de trăirile protagonistului într-o manieră cât se poate de simplă, de convingătoare, și totodată plină de empatie, aducând în discuție importanța unei morale sănătoase ca fiind cea mai bună garanție a onestității unui om.

Neobișnuit de îndrăzneață în această simplitate a sa și, în egală măsură, liniștitoare și austeră, povestea personajului fascinează cu prisosință prin accentul interbelic al decorului, prin atmosfera retro construită cu dibăcie. Pe de altă parte, am putea spune că suflul nou al textului constă într-o anumită veridicitate a detaliului. Cu toate acestea, deși se află foarte aproape de suflul vieții autentice, relatarea nu este nicăieri pe de-a-ntregul realistă, ci constituie mai degrabă o parabolă, o aventură existențială care îmbracă adesea forma unei confesiuni.

La o privire rapidă, putem spune că Hoțul din Curtea miracolelor ne aduce aminte de schimbul inocent de roluri din povestirea lui Dickens, Prinț și cerșetor. Dar suișurile și coborâșurile care jalonează parcursul protagonistului, istoria înduioșătoare a omului osândit la nefericire, temă care a făcut, de altfel, subiectul literaturii romantice a secolului XIX, ne trimite mai degrabă cu gândul la istoria unui personaj faustic celebru, romantic și el, Peter Schlemihl, cel care, din cauza unei "greșeli tinerești", nu mai reușește să-și recupereze umbra pierdută.

Istoria pe care o relatează Adrian Majuru în microromanul său se apropie de Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl a lui Adelbert von Chamisso tocmai prin faptul că înregistrează o anumită evoluție miraculoasă și, totodată, grotescă, a omului nemulțumit de destinul său. Mai mult, în capitolul 9 din partea a doua, relatând scena care îi aduce față în față pe Leon Romano și pe Tata Moșu "în livingul unei reședințe provinciale" la momentul revelator al confesiunilor, autorul simte nevoia să insereze în atmosfera conversației celor doi "umbrele nopții care jucau în grădină". Drept urmare, chiar dacă Tata Moșu are ocazia de a gusta din fructul oprit al unei existențe burgheze, această istorie fericită la care are acces nu îi dă posibilitatea să se atașeze de ea, obligându-l să revină la condiția inițială. Și datorită acestui fapt, la fel ca în cazul lui Schlemihl, regăsim în acest personaj cel mai năpăstuit om de pe fața pământului. Îl vedem mai întâi umil, stârnind mila interogatorilor săi, îndurând batjocura apartenenței la o clasă socială vitregită, apoi sfâșiat de durere, dar și recunoscător pentru șansa noii vieți, a existenței de împrumut care i se deschide în față. Îl găsim depășindu-și condiția, îmbrăcat la patru ace: cu "costumul bej, batista albastru-azur, pălăria de panama și monoclul, mănușile de vară și bastonul de promenadă", ascultând muzică la gramofon în casa "uriașă" care "îl primise în pântecul ei" și care "părea să-i fure trecutul pentru a-l consuma într-un altfel de timp,... la fel de impredictibil". Îl zărim cumpărând și citind ziarul "Universul" ori la volanul unui Mercury decapotabil, roșu. Apoi, mânat de o dorință misterioasă de a iscodi opinia publică, îl surprindem căutându-și soarta în ochii celorlalți. Ulterior, îl regăsim, din nou captiv într-o lume a refuzaților, în tovărășia unor copii evrei și a familiilor lor, pătrunzând în altă categorie a marginalizaților. Îi auzim regretul și îi simțim melancolia transcrise în cele mai veridice tonuri, îi simțim toate momentele de slăbiciune și toate frământările izvorâte din simpla dorință a unui proscris de a se desprinde din marasmul unui trai blestemat. Ca și în cazul lui Schlemihl, umbra căutată de protagonistul microromanului lui Majuru, reprezintă, de fapt, simbolul solidității unei vieți de bunăstare, a unei existențe burgheze, și, drept urmare, cel mai bun indicator al apartenenței la comunitatea semenilor. Pe de altă parte, știind că "doar viața poate surprinde din nou viața", Adrian Majuru orchestrează finalul cărții în chip de surpriză. Astfel, scăpând de toate supliciile asociate condiției sale de proscris, personajul se pomenește liber, într-o lume nouă și radical diferită, de fapt, subtilă imagine a "lumii pe dos", o paradoxală generalizare a lumii din care plecase, un univers în care excepția a devenit regulă: "Întreaga lume se transformase într-o uriașă curte a miracolelor unde disimularea aducea confort, minciuna oferea protecție, denunțul însemna poziție de forță...".

În concluzie, avem de-a face cu un microroman pe cât de redus ca dimensiuni, pe atât de consistent din punct de vedere ideatic, un roman care, dacă ar fi să ne luăm după mărturisirea autorului de la finalul cărții, ar fi fost la origine un text de scenariu cinematografic și ar fi luat naștere ca o consecință colaterală a contactului cercetătorului și specialistului în antropologie urbană cu documentele din arhiva institutului de Medicină Legală Mina Minovici. Indiferent dacă această confesiune aduce un ușor prejudiciu interpretării, dirijând-o necondiționat spre realitatea faptelor relatate, totuși, reușita ficțională a textului rămâne de necontestat. În consecință, nu mi se pare că greșim deloc spunând că Hoțul din Curtea miracolelor este o carte care are o minunată atmosferă retro și care spune o poveste grozavă.

Adrian Majuru, Hoțul din Curtea miracolelor, prefață de Cătălin D. Constantin, Litera, București, 2023.