Revistă print și online

Grandluce

În mirosul de benzină, Gamela regăsea părți consistente din copilăria sa. Crescuse în epoca mașinilor cu carburator, cu jiglerul înfundat și cu jocul pistoanelor în cămășile cu mâneci largi, de vară. Era mai prezent la pornire și imediat ce autovehiculul se oprea la un stop sau la vreo barieră. Vaporii intrau atunci de peste tot și rămâneau o vreme în țesătura hainelor, ca o aură, indiferent de curenții de aer. Hidrocarbura odată lipită de materialul textil trecea prin piele direct în sânge. Cobora jos în tălpi și urca până pe vârful limbii. O lua, cum s-ar zice, în toate direcțiile deodată. Probabil era uneori mai mult dioxid de carbon în răsuflare decât oxigen, însă astfel de afirmații ar trebui probate și nu era nimeni să o facă.

Gamela, în carapacea sa din material albastru de blugi, își lăsa scaunul șoferului puțin pe spate pentru a nu fi nevoit să conducă repede și pentru a-și camufla cumva poziția de observator. Fiatul 1200, pe care îl cumpărase cu o grămadă de bani cu ani în urmă, se transforma dintr-o dată într-un foișor mobil pentru studierea biodiversității. Cine își mai amintește acest model de mașină, cu siguranță știe că viteza era doar o himeră, deși zgomotul pe care-l făcea la turații mari te-ar fi făcut să crezi că putea decola în orice clipă. Avea aproximativ 50 de cai putere, călăriți de o caroserie greoaie, pe un șasiu deloc generos. În ‘57, când Grandluce s-a lansat, era considerată o mașină sport. După 30 de ani, sportivul se retrăsese demult din activitate și acum cel mult își mai permitea câteva sprinturi de întreținere între două stopuri. Arareori mai vezi o mașină care să se confunde atât de bine cu șoferul său. Era cumva ca și câinii care împrumută stăpânilor mimica și aerul jucăuș, doar că aici, Fiatul 1200 devenea, cu fiecare an, o mașină tot mai invizibilă. În multitudinea de modele care se lansau an de an, mașina asta se confunda cu decorul și dacă ajungea totuși la finiș, podiumul fusese de multă vreme încărcat și trimis spre depozitare. În trafic, trecea aproape neobservată, ceea ce îi oferea șoferului avantajul de a putea observa, de multă vreme, netulburat, lumea pe lângă care trecea. Gamela se putea holba la lucruri și la oameni fără ca nimeni să bage de seamă. Avea, undeva în torpedo, un binoclu vechi de armată pe care însă nu îl folosise niciodată. Lucrurile îndepărtate sunt lucrurile la care e puțin probabil să ajungi ușor, iar prada trebuie smulsă cu mâinile goale și sfâșiată cu dinții.

Trotuarele deveniseră, în timp, adevărate podiumuri de defilare pentru personajele unor istorii proiectate direct pe cortexul șoferului. Fiecare călătorie era o palpitantă derulare de evenimente și situații greu de imaginat de un om normal la cap. Aproape imediat ce un bărbat sau o femeie treceau prin dreptul geamurilor mașinii, în mintea lui Gamela se nășteau conflicte și biografii uluitoare. Acele umbre ascundeau, în degradeul lor, fie un general de armată, fie o femeie fatală, abuzuri sau chiar posibile crime nedezvăluite încă. Pe asfaltul orașului, dintotdeauna, e o forfotă de tensiuni, de destine excepționale, de laude și batjocură, laolaltă cu toată banalitatea de care e capabilă viața atunci când nu e trăită cum trebuie. Din acest mixtum compositum, Gamela își hrănește și astăzi mintea și trupul. Are chiar variații de greutate atunci când e copleșit de câte o poveste prea complicată. Dar asta se întâmplă, e adevărat, foarte rar și doar atunci când își verifică, în prealabil, kilogramele pe cântar.

Fiatul 1200, Grandluce, nu are cele mai comode scaune. Imitația de piele se roade după o vreme în dreptul cusăturilor, însă are demnitatea să nu se rupă decât atunci când nu se mai poate altfel. E rigidă la frig și stoarce transpirație vara din gambele șoferului. Nu e o mașină care să aibă dotări moderne. Scala radioului e acționată mecanic, de un mecanism de sfori tensionate, iar claxonul poate fi ușor acoperit de un cor de adolescenți intrați la pubertate strigând după fata de pe celălalt trotuar. Semnele de uzură sunt oneste, grupate în zonele de contact, însă culoarea mașinii e cea care s-a păstrat cel mai bine. Acest Grandluce e vopsit în albastru deschis cu un plafon negru și accente de crom la ornamente. Tracțiunea, pe roțile din spate, nu poate fi decât o naivitate italiană dintr-o perioadă de lux clasic, aproape interbelic.

Gamela iese la plimbare cu mașina indiferent de anotimp. Iese și atunci când e iarnă sau plouă cu găleata, iese ziua în amiaza mare sau noaptea când e oprit permanent de patrula de poliție. Călătoriile lui nu sunt lungi niciodată. Rareori pleacă din oraș și tot rareori trece prin centru. Se fâțâie mai mult pe la periferie și se întoarce acasă imediat ce butonul roșu al rezervorului de benzină se aprinde. Sub capotă, motorul de 1200 de centimetri cubi, cu aspirație naturală, în patru cilindri, are delcoul dereglat de la vibrații și consumă combustibil de parcă ar trage după el vagoane de circ.

Privit din față, Fiatul seamănă cu o bufniță posacă. Probabil că e așa pentru că pare că privește doar în față și niciodată lateral. O bufniță care nu își mai rotește capul aproape 360 de grade nu mai are multe zile de trăit. Exact asta scria în acel an în anuarul ornitologic într-un articol dedicat afecțiunilor terminale la zburătoare. Deși într-un tiraj mic, lucrarea putea fi cumpărată în acea zi de la orice gheretă de ziare din oraș.

În prima duminică din luna mai, imediat după miezul zilei, pe cea de a doua bandă a drumului ce venea de la gară, se opri brusc, scrâșnind la stop, o berlină, tot italiană, condusă de o femeie blondă, cu părul prins în coc. Avea ceva mai mult de un metru în fața Fiatului, iar mașina era desigur tot între două vârste. Se oprise exact în punctul în care ceafa îi deveni cea mai vulnerabilă zonă femeii care observase târziu jocul de culori al stopului. Privit din acel unghi, acest detaliu anatomic nu trăda deloc nici vârsta și nici vreo suferință agravată. Avea, ca orice altă ceafă de pe pământ în acea clipă, orice alt gând decât presimțirea ghilotinei.

Gamela inspiră adânc, fiind inundat de parfumul aproape șters al femeii, un parfum amestecat în aburul plutitor al pielii ajunsă la o nouă temperatură de agregare. Erau vapori care nu aveau cum să treacă fizic prin parbriz, dar erau prezenți acolo așa cum e lumina plecată de la sursă și trecută prin mai multe medii deodată. Palidă, puțină, dar prezentă și ușor de inspirat. Să adulmeci prada și să o lași să plece e doar atributul prădătorilor puternici. Nu e vorba aici de o lipsă de apetit. Din contră, atacurile minore vor deveni mai târziu mult mai sângeroase. Apetitul crește mai degrabă prin admirație și amânare, iar secunda aceea, în care femeia se aplecă spre stânga, abia perceptibil, să privească în oglinda retrovizoare, îi transmise bărbatului din spate un fel de încuviințare pentru a putea descoperi mai mult.

Dacă, de obicei, la o primă întâlnire oferi puțin, ăsta e genul de moment când primești la fel de mult ca și ceilalți martori întâmplători. Imaginea acelui gât semăna foarte bine cu enigma ascunsă în spatele unor puncte de suspensie întinse între prima și ultima literă din cuvânt. Putea fi orice.

Gamela se hotărî să înainteze puțin și să încerce să armonizeze zgomotul propriului motor cu zgomotul mașinii din stânga sa. Era probabil singurul om de pe planetă care se gândi atunci că un prim pas ar putea fi să unești cele două sunete de motoare într-unul singur, bitonal. Înainte de a face orice alt pas, ambianța trebuia dominată egal de cele 2 carburatoare și de cele 2 țevi de eșapament. Motorul unei mașini e un excelent instrument muzical, pentru că e capabil, în orice clipă, să se armonizeze ușor cu absolut orice. Prin simpla apăsare a pedalei de accelerație, tonul urcă și mai apoi coboară dacă pedala e slăbită. Puțină lume știe că omenirea e atrasă de marile curse de automobil și pentru orele cât stă captivă în răgetul motoarelor de cursă. E o muzică primitivă, livrată constant și nemilos. Gamela participase ca spectator la așa ceva o singură dată și se simți ca și în ziua când, ajuns pe mijlocul unui rând, într-o imensă sală de spectacole, trebui să reziste până la finalul unei simfonii eroice a unui compozitor german. De această dată, însă, nu era nimic eroic în sunetul bitonal al Fiatului și al celeilalte mașini, de asemenea italiene.

Lumina galbenă a semaforului scoase din acalmie timpul oprit pe roșu absent. Marele organism mecanic își umflă brusc pieptul cu aerul stătut al așteptării și eliberă mai apoi valul de căldură și hidrocarburi. Femeia țâșni în față, părând că vrea să scape de urmăritori. Intră rapid în viteza a doua și mai apoi a treia. Gamela se simți ca un animal de pradă căruia victima încearcă să îi fugă într-un moment de neatenție. Vigilența se măsoară în viteza primului reflex și a gândului care o urmează. Acceleră puternic și încercă să treacă pe banda din stânga, pentru a nu fi surprins și a doua oară de vreo manevră neașteptată. În câteva secunde, se poziționă în spatele femeii, căreia îi observă gâtul și umerii dintr-o nouă perspectivă. Geamurile erau curate, vizibilitatea excelentă.

Ana trecu rapid prin intersecție, nerăbdătoare să ajungă acasă și să schimbe mașina cu motocicleta pe care tocmai o adusese de la reparat cu o seară înainte. Faptul că nu era trafic o încurajă să facă o tură poate mai lungă. Gândul ăsta o determină să sară de la o viteză la cealaltă fără să aștepte atingerea unei turații potrivite. Motorul se înecă, aproape tabagic. Sprintă abia după câteva secunde bune, odată cu o aspirație completă de aer. Lăsă atunci geamul din stânga ei jos și scoase cotul în exterior. Un val răcoros intră năvalnic prin mânecă, inundând spațiul invizibil dintre rochie și corp. Un val de aer aproape lichid, care în mod firesc urmează gravitația, urma să se scurgă pe podeaua mașinii. Într-o secundă, fără să o știe, Ana era captivă într-un acvariu fără apă, pe care nu trebuia să-l împartă cu nimeni. Acvariul e prin definiție o scenă de teatru, o scenă pe care femeia nu bănuia că o împarte deja cu un spectator curios. Fără acest gând în minte, singurătatea ei era importantă tocmai pentru că putea alege imediat oricare dintre ieșirile din intersecție.

Intră în viteză pe o străduță prăfuită cu sentimentul că e momentul să se lase dominată de acea stare. Deschise și geamul portierei din dreapta și aerul își dublă neliniștea cu care îi frământă trupul. Atacul venea din ambele părți și nu mai era loc de nicio împotrivire. Se împinse atunci în scaunul de piele și centrul de greutate îi coborî ceva mai jos. Își desfăcu picioarele, balansând lent capul de pe un umăr pe celălalt. Curentul de aer începu să își facă de cap. Cobora și urca în același timp pe trupul femeii. Intra prin toți porii, chiar și prin mintea ei întortocheată de unde ieșea ostenit și puțin amețit de parfum. Deși senzația era intensă, femeia știa că trăiește doar o formă de preludiu pentru momentul când avea să urce pe motocicletă și toate vor fi să fie mult mai nelalocul lor.

Se apropia deja de casă în momentul în care observă în oglinda retrovizoare farurile rotunde ale unei mașini care, deși îi părea cunoscută, nu putea fi identificată decât de un cunoscător. Era posibil să fie un Fiat 1200, dar, pentru o precizie mai mare, trebuia să-l lase să se apropie și mai mult.

Întocmai precum o curtezană care își alungă brusc amantul mult mai tânăr, Ana își redobândi poziția verticală pe scaun, alungindu-și gâtul și coborând urgent marginile rochiei vaporoase. În noua postură, printr-o simplă mișcare a ochilor, putea observa mult mai ușor ce se petrece în spatele mașinii sale. Avea chef de joacă, așa că se gândi să-l provoace pe omul de la volanul mașinii din spate și în continuare. Cu siguranță că era un motor pe benzină, destul de vechi și cu siguranță pierdea ulei. Acceleră câteva clipe și frână mai apoi, silindu-l pe șofer să facă același lucru, pentru că nu era loc încă pentru depășire. În felul ăsta, omul intrase deja, fără să vrea, într-un joc care, pentru ora la care se petrecea, era probabil amuzant.

Ana chicoti veselă, încercând să privească și în oglinda laterală. Prea puține detalii. Oglinda comprimă lumea fără să îi pese de lipsa orizontului, oferindu-i cel mult o ramă. Se apropie de casă și se hotărî să sară imediat pe scaunul de piele al motocicletei parcate pe trotuar. Să sară fără să privească înapoi. Desigur, toate erau încinse acolo, stând nemișcate în bătaia soarelui de dimineață.

Opri autovehiculul dintr-o mișcare, fără să corecteze poziția de parcare și sări pe motocicletă. Nu voia ca șoferul mașinii ce o urmase să îi ceară socoteală în vreun fel. Poate era un bătrân bosumflat de ani. Sau nu, și atunci se aștepta ca joaca să continue și să se termine exact în clipa în care ea o va decide. Puterea noului său motor nu se putea compara cu nimic pe o rază de câțiva zeci de kilometri.

Gamela se abținu cu greu să nu coboare și să se dea contrariat. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut să îi zărească mai bine încheietura mâinii femeii și degetele tensionate ținând legătura de chei. Figura ei era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l vadă. Era prea devreme. Și femeia, parcă ascultându-i dorința, își puse o cască mare, un adăpost rotund pentru tot capul, lăsându-și iarăși vulnerabil doar gâtul lung. Lucrurile sunt mult mai bine evidențiate atunci când sunt puse în contrast, iar casca era mată și neagră.

Aproape imediat ce porni motocicleta din fața sa, Gamela simți un alt gen de amestec de hidrocarburi, puțin mai parfumat, poate mai dulce chiar decât ar putea unii suporta. Un motor mai simplu arde mai repede și scuipă imediat împletitura de gaze în urmă. Digestia unei motociclete e cea mai scurtă și mai eficientă din familia tuturor motoarelor cu combustie internă.

Ana conducea un motor pe care îl cumpărase dintr-un târg de vechituri în ziua în care se hotărî să trăiască singură. Vânzătorul îi povesti că e atât de rapid pentru că îi aparținuse unui ofițer care, fugind îngrozit de pe linia frontului, sosi la adăpost cu două sau trei zile mai repede decât restul unității pe care o conducea. Dacă atunci reușise să evadeze, îi era clar că va reuși oricând altcândva, mai ales pe timp de pace.

Șocul curentului de aer pe motocicletă e o senzație aproape instantanee. Te face să uiți de ora zilei și de anotimp, e ca o hiperventilare mecanică. Ana era cuprinsă din nou de brațele reci, pline de tentacule și necuviință ale atmosferei. Simți cum degete de gheață îi apăsau clavicula și oasele pieptului, iar durerea insuportabilă devenea brusc tot mai plăcută datorită vitezei care lăsa orice formă de suferință în urmă. Și degetele aerului coborau și urcau, precum valurile care lovesc țărmul, iar în spatele țărmului, un motor mic, probabil de 50 de cai putere, încerca să îi țină trena.

Motocicleta o luă pe drumul de ieșire din oraș. Măcar din motive de etică, vitezele superioare trebuie testate în afara localităților. Grandluce o urmă mai mult din intuiție, pentru că distanța se mărise în câteva minute dincolo de limita percepției vizuale. Cărarea galbenă era o dâră de hidrocarburi plutitoare precum nuferii pe apele termale leneșe. Înainta din intuiție, cu acul accelerației blocat în poziția sa verticală. În acel moment motorul trăgea cumva de el să iasă din anonimat, precum un câine de vânătoare bătrân încercând, cu limba până la pământ, să ia urma unui animal pe care nu avea nici o șansă să-l prindă. Era o cursă pierdută pe care bărbatul era hotărât să nu o abandoneze.

Gamela ieșise mult din zona sa de confort. Conducea neîntrerupt de ore bune, ghidat de o luminiță dinspre răsărit ce ar fi putut fi nu doar far, ci și stea. Direcția nu îi era necunoscută. Cumva mergând așa, drumul urma să se termine în mare, iar dincolo de ape, nu ar mai fi putut trece fără îngăduință. Alimentă motorul, cândva după miezul nopții, și continuă convins că luminița după care fugea se oprise și ea undeva la orizont în tot acest timp. Aerul îi trăda prezența. Amestecul sărac al hidrocarburii motocicletei rămăsese deasupra șoselei netulburat de vânt sau de alt autovehicul. Era ca și cum Cenușăreasa își lăsase în urmă nu doar pantoful, ci și mantia, iar imaginea gâtului ei, privit puțin din lateral, arsese suficient de profund retina, aproape iremediabil. E absurd să pleci în noapte după o astfel de imagine, se gândi Gamela, dar omul e ghidat mereu de instincte neașteptate, iar singura dovadă a acestor instincte e fotografia. Doar ea poate explica palpabil ceea ce nu se poate rosti în cuvinte. Păcat că nu avea la el un aparat de fotografiat. Poate că l-ar fi scutit, și cu alte ocazii, de atâta drum și tevatură.

Soarele răsări leneș după noaptea istovitoare petrecută pe șosele. Lumina motocicletei nu mai părea acum atât de îndepărtată. Obosise, iar motorul în doi timpi își scuipa undeva în față plămânii de metal. Grandluce începea să savureze o victorie la care nu sperase nici stăpânul ei. Cu ochii aproape lipiți, Gamela savura fiecare metru câștigat. Lumina zilei urma să îi deslușească mai bine și poziția din teren și strategia următoare. Însă totul urma să se schimbe curând. Abia perceptibil, orizontul se umplea deja timid de apă. Marea creștea de la dimensiunile unei linii tremurânde la ceva ca o pată care inunda planul vertical al cerului și șovăiala pământului de dedesubt.

Gamela opri Fiatul în apropierea plajei. Deschise brusc portiera pentru a lăsa interiorul să se inunde cu vaporii marini și căută din priviri motocicleta în parcarea pietroasă din față. Erau mai multe modele parcate în soare, cu pieile tăbăcite de drum și roțile blocate de-a curmezișul. Câteva mașini cu parbrizele acoperite de nisip păreau deja niște dune, semn că se opriseră de ceva vreme și nimeni nu le mai mișcase din loc. Acum femeia nu mai avea unde să gonească, nu mai avea unde înainta. Putea doar să se ascundă în mare, deși, probabil nu ar fi făcut o asemenea imprudență. Plaja urma să fie ultimul tărâm al înfruntării, contemplarea gâtului ei urmând să fie un ritual leneș ca o disecție.

Ana obosise, dar gestul ăsta spontan care o ghidă atât de departe de casă îi inundă sângele până când femeia simți că nu mai e sigură de realitate. Își aruncă hainele, una câte una pe nisip, și înaintă printre ceilalți oameni goi care zăceau nemișcați în stânga și dreapta ei. Era convinsă că Grandluce nu o urmărise până acolo, pentru că e imposibil de crezut că un motor atât de vechi poate rezista la o noapte de nesomn. Intră în apa rece până la glezne. După un minut, înaintă până când apa îi înconjură talia și coapsele dezvelite. Se simțea din nou captivă într-un joc în care zeul mării îi frământa materia, întocmai cum, câteva ore mai devreme, vântul profitase de ea în aceeași măsură. Trecuse de la unul la altul ca o femeie ușoară și asta o făcu extrem de fericită și liberă. În jurul ei, alte trupuri dezgolite își afișau carnea ca pe un tribut. Plaja părea un templu unde erau răsfirate, despachetate de ambalaj, toate darurile către zeu. Părea o dimineață de Crăciun în casa vreunui copil înstărit care primise de toate. Și jucării, și rechizite pentru școală, și haine pentru mai târziu, și vechituri. Ana ieși din apă și se așeză printre daruri, simțindu-și transpirația de pe gât ca pe o formă firească de emoție. În jurul ei toată umanitatea agoniza în tăcere. Gravitația își vedea, desigur, de treaba ei, alungind burțile, fesele și chiar ridurile oamenilor. Toate atârnau aici către pământ, lipsite de orice fermitate sau balans. Plaja îi părea dintr-o dată o vamă prin care nimeni nu avea de gând să treacă, momentan.

Gamela coborî din mașină, își îndreptă puțin spatele și o porni către mare. Se hotărî să stea undeva retras pentru o vreme. Trebuia să observe mai bine tot locul. Intră în comunitate abia după ce își înfundă hainele într-un sac pe care îl luase ceva mai devreme din portbagajul mașinii. Era gol sub soare așa cum nu își mai amintea că fusese vreodată, ca un pelerin ajuns într-o destinație neașteptată. Era stranie toată nemișcarea din jurul său și, ca într-un depozit grecesc dintr-un muzeu cu statui antice, oamenii păreau împietriți, captivi într-un ghips care se întărise la soare. Căută femeia din priviri, zăbovind puțin asupra mai multor gâturi albe care îi păreau familiare. Era greu să ajungă la o certitudine. Mereu o cută de piele aici sau un rid mai încolo îl îndepărtau de răspunsul corect. Cumva, tot ea era cea care trebuia să se dea de gol. Însă, ca orice pradă hăituită, venise vremea ca în nemișcare, aceasta să își găsească toată protecția. Gamela adoptă și el atunci un aer apolinic, contemplând senin și detașat întinderea de nisip. Soarele devenise tot mai strălucitor, micșorând câmpul vizual al bărbatului. Era ora la care rămăsese puțin orizont, iar în față, apa mării și grupul acesta aproape statuar. Păși către cea mai apropiată femeie. O examină atent. Nu era ea. De aproape, toată lumina care o colorase uniform până mai devreme îi dezvăluia acum bărbatului un trup aproape stors de viață, cu urmele unor nașteri prin cezariană și chiar cicatricile unor posibile violențe. Femeia acesta stătea nemișcată în fața soarelui exact cum ar fi stat în fața unui pluton de execuție. Resemnată și fără o ultimă dorință în minte.

Gamela trecu atunci rând pe rând și prin dreptul celorlalte femei de pe plajă. Nicăieri nu găsi nimic ludic, nimic din nebunia femeii care, cu o seară înainte, îl ademenise spre mare. Toate păreau o apă și un pământ. Nici urmă de iz de carburant sau de scaun de piele tăbăcit. Ar fi trebuit să se declare învins și să pună capăt jocului. Însă, momentan, nu știa în fața cui și lucrul ăsta începea să-l scoată din sărite. În acea clipă și-ar fi amintit cu precizie forma gâtului femeii, iar aici, pe plajă, bogăția de detalii nu putea să îi provoace decât dezgust și iritare. Era ca un fragment muzical pe care l-ar fi putut reproduce pe de rost, dar nu ascultând concomitent și altele. Aproape că îi părea rău că bătuse atâta drum.

După încă o vreme, exact în momentul în care și marea se liniști de tot, Gamela zări cu coada ochiului cum, de undeva din lateral, se ridică o femeie care porni în pas alert către apă. Era probabil singura bucată de materie din univers care se pusese în mișcare în acea clipă, într-un nefiresc moment de slăbiciune. Sări în picioare, încercând să o ajungă din urmă până la țărm. Doar că avansul luat fusese suficient, încât femeia intră în mare și începu chiar să înoate spre larg. Gamela plonjă în apa mică, disperat și caraghios. Întoarse privirea către plaja unde părea că nimeni nu observase nimic. Trăi apoi cea mai importantă revelație de până atunci, pentru că înotând în urma femeii, îi desluși acesteia din apă doar gâtul, fără alte detalii anatomice derutante. Era proba pe care o confruntă cu memoria. Totul se suprapunea perfect.

Ana înotă cât mai departe de mal, simțind venind din spatele ei bărbatul care o urmărise toată noaptea. Dacă motocicleta îi conferise o superioritate netă, situația de față părea dezechilibrată. Bărbatul era mult mai puternic decât crezuse, iar forța cu care înota urma să anuleze orice distanță. Lipsa nisipului de sub tălpi nu era cel mai bun câmp de luptă, astfel că Ana încercă să înoate paralel cu malul pe care ar fi preferat să fie în acea clipă. Se izbi de un val de alge verzi care îi încetiniră și mai mult deplasarea. O cuprinse panica și acel gen de isterie feminină pe care o detestase toată viața le celelalte femei. Începu să urle. Bărbatul se opri din înotat, respirând sacadat. Ana continuă însă să strige, fără să fie convinsă că așa trebuie să fie un strigăt de ajutor. Se întoarse cu fața către plajă, așteptând o reacție de la mulțimea de trupuri goale, inerte, încâlcite în nisip.

Primele femei intrară în apă cu mișcări fracturate. Aduse de spate, aproape blocate de la mijloc în sus, gheboase, trăgând după ele excedentul de piele ce atârna de peste tot. Urmară, pe rând, și altele și altele. Odată intrate în mare, toate deveneau brusc mult mai ușoare, încurajate de greutatea care se redusese semnificativ și de faptul că trupurile le dispăruseră sub apă. Ana înotă instinctiv către mal. Gamela privi uluit această demonstrație de solidaritate, convins că nu făcuse totuși nimic rău. Oricum nimic explicabil. Grupul de înotătoare părea dintr-o dată o turmă alergând pe netulburata pășune acvatică. Iar turma ajunse la oaia rătăcită în câteva clipe. Bărbatul se retrase atunci spre mal, iar de îndată ce simți nisipul sub tălpi, ridică brațele în aer. Ar fi vrut să înțeleagă toată lumea că se predă, că renunță la vânătoare. După ce momentul de uluială trecu, Gamela încercă să o repereze din nou pe femeia pe care o urmărea de o zi întreagă deja. În fața sa însă pluteau acum doar capete cu trăsături asemănătoare. Încercă să caute ceafa femeii, gâtul imposibil de confundat. Nimic nu se mai potrivea perfect. Toate acele gâturi păreau la fel și ascundeau în asemănarea lor exact ceea ce îl adusese acolo. Acele fețe albe întoarse spre el îi amintiră, pentru o secundă, de o imagine din copilărie. Magazinul de haine al orașului se inundă într-o vară, iar toate manechinele, dezbrăcate, pluteau inert printre rafturi.

Stătea în apa care îi venea acum până la piept, privind uluit grupul femeilor care se opriseră la câțiva metri distanță. Acel gest de solidaritate le făcu pe toate să arate la fel. De fapt deveniseră identice, exact ca manechinele de plastic din magazin. În plus, cel mai bun camuflaj e nemișcarea, iar lipsa vântului sau a valurilor proteja perfect acel grup de femei în acea dimineață, la câțiva metri de țărm.

Tudor RUNCANU

Poet, prozator și muzician, Tudor (n.1973. Oradea) a publicat proză, teatru și critică literară în revistele Echinox, Steaua, Apostrof. De asemenea, a scris muzica operei rock Richard al III-lea, jucată la Teatrului Național din Cluj. Specialist în teatrologie, lucrează în radio din 1993 și face muzică în formulă solo.