"IH ne-a pus gândurile în lanțuri. Pe nesimțite am devenit sclavi în celula propriei noastre minți. Acum vor să ne ia și dreptul de a visa. Oameni buni, când visăm, suntem liberi cu adevărat! Putem fi orice, oricând, oricum. Nimeni nu ne mai pune opreliști. În vis, nu mai acționează legile realității. De câte ori n-ați visat că zburați sau că puteți dansa ori cânta minunat, ați vizitat locuri magice în care nu ați fi putut ajunge niciodată în realitate. Dar în vis, totul e posibil. Vedem un fluture care dintr-o dată nu mai e un fluture, ci o pasăre care s-a transformat într-o pisică neagră, iar pisica într-o căciulă de blană, uitată pe scaunul unui tramvai zburător. Mergem pe străzile viselor fără Waze. Ele ne duc de fiecare dată acolo unde trebuie să ajungem cu sufletul."

Câțiva gură-cască se opriseră să asculte. Nu mai mult de zece. Priveau ca la urs și nu păreau că înțeleg mare lucru. Cei mai mulți trecători, însă, își vedeau de drum. Gabriel coborî de pe scena improvizată și se uită în ochii lor goi. Își aprinse o țigară și o porni spre casă. La un moment dat, simți că cineva îl urmărea cu privirea dinspre colțul Universității. Iuți pasul spre intrarea la metrou și văzu că îl urma grăbit un bărbat îmbrăcat într-un palton închis la culoare și cu o pălărie neagră de fetru pe cap.

Băiatul urcă în trenul care tocmai oprise. Coborî cu o stație mai devreme, fără să mai privească în urma sa. Afară vremea se stricase. Bătea un vânt rece care spulbera în fuioare alb-murdare zăpada strânsă la marginea trotuarelor. Își trase căciula pe urechi și o luă spre parc.

— Hai, intră, te-au urmărit? zise Maria, închizând cu grijă ușa mansardei.

— Nu știu. Mi s-a părut la un moment dat că e cineva, dar, pesemne, m-am înșelat.

Fata locuia singură într-un apartament la ultimul etaj, în blocul de lângă parcul unde se întâlniseră prima oară. O cameră mică, luminoasă, plină cu cărți. Atât de multe, încât erau peste tot, prin colțuri, pe masă, la capetele canapelei albastre. Pe pereți, câteva picturi de-ale ei, cu iz impresionist.

Tânărul își aruncă neglijent geaca peste un căluț-balansoar aflat într-unul dintre colțurile camerei. O jucărie frumoasă, din timpuri uitate, scăpată prin cine știe ce minune de la pieire. Căluțul avea corpul din catifea albastră și ochii pictați. Își sprijinea copitele pe două șine de lemn încovoiate.

— De unde îl ai? întrebă Gabriel fascinat și începu să mângâie căluțul de pluș pe coamă.

— Îl cheamă Viteaz. E unul dintre cei patru cai fermecați, înhămați la carul de foc al ielelor, glumi fata. A fost al bunicii mele. Când am venit în oraș, l-am luat cu mine să îmi amintească de ea. Îți prepar un absint?

— Nu te refuz. Am multe să-ți povestesc. Dar să mi-l faci ca la Paris, flambat, cu toate cele, cum știi tu.

Mirosul catifelei cu care era îmbrăcat căluțul îi trezi o amintire dragă. El, copil, căutând prin sertarul unui bufet masiv din lemn de nuc. Găsea acolo obiecte fascinante, etuiuri goale de ochelari, nasturi desperecheați, monede vechi. Mai erau acolo și niște recipiente din lemn pictat. Parfum de roze bulgăresc. Le ducea la nas și le mirosea.

Maria se întoarse din bucătărie cu o tavă pe care erau așezate două pahare, o bombonieră cu bucăți de zahăr brun și o sticlă din cristal de Boemia. Pe o linguriță perforată așeză un cub de zahăr peste care turnă puțin absint. Aprinse bricheta și flăcăruia albăstrie topi încet zahărul, răspândind în încăpere un miros de pelin și ierburi aromate. Completă apoi cu apă rece până se umplu paharul.

— Se spune că lui Verlaine, când se afla pe patul de moarte, i-ar fi găsit câteva sticle de absint ascunse sub pernă, zise Gabriel.

— Eu nu știu de ce naiba ne mai ascundem, crezi că nu suntem monitorizați? îl întrerupse fata, întinzându-i băutura.

— Ba da, dar suntem încă mulți și poate nu au atâtea resurse, știu și eu... Oricum, de vaccin nu scăpăm, suspină băiatul cu amărăciune. Dacă ai fi văzut cum se uitau ăia la mine... Pe cine voiam eu să conving? Și la urma urmei, poate că ceea ce vor ei să facă e corect. Uităm cât de rău era înainte de antivis. Nu mai vreau să simt iar acea tristețe. Poate normalitatea e răspunsul. Fără angoase, fără anxietăți devastatoare. O fericire programată. Mă gândesc la acei oameni care se uitau la mine cum le vorbeam cocoțat pe lăzile alea. Mă priveau și treceau mai departe. Și să nu îmi spui că se temeau. Căci eu nu vedeam în ochii lor teamă.

— Dar ce vedeai? Blazare. Îți spun eu, asta ai văzut. Ce poate fi mai teribil decât totalitarismul normalității? O lume în care lucrurile pe care le faci în mod firesc, lucrurile care îți plac, devin la un moment dat obligatorii. Și cel mai cumplit e că nici nu-ți dai seama de asta. Când se înfierbânta, Maria părea și mai frumoasă. Sprâncenele i se strângeau a încruntare și acea seriozitate nefirească ivită pe fața ei pistruiată de copil o făcea pur și simplu adorabilă. Ai văzut niște roboți. Asta ai văzut. Niște mașinării biologice programate. Ai risca? Mai ții minte ce îmi spuneai atunci în parc, pe bancă? Că e mai sănătos să te culegi de pe jos și să accepți realitatea pentru ceea ce este. Să îți pui curaj în suflet. Și mai ziceai că avem ceva în adâncul ființei care ne conduce acțiunile și dorințele. Pentru că așa suntem construiți. Așa ne-a lăsat Dumnezeu.

— Dumnezeu? Dumnezeu ne-a abandonat. De aceea ne simțim toți atât de singuri. Te-ai gândit, totuși, dacă nu cumva toate intervențiile lor asupra noastră, implanturi, vaccinuri, nu pot supune mintea? Dacă, de fapt, mintea ne controlează pe noi și nu invers? continuă Gabriel după o clipă de tăcere.

— O controlăm și ne controlează. E o simbioză. Gândurile, căci ele sunt instrumentul acțiunilor noastre, sunt manipulabile. Și incontrolabile la nivelul comenzii verbale. Dacă îți spun acum: Nu te gândi la o pisică neagră! Ei, vezi, tocmai ce ai făcut-o. Ce nu știu eu e dacă pisica din mintea ta avea ochii verzi sau galbeni. E realitatea ta.

— Da. Aici sunt de acord. Nu există o singură realitate. Sunt nenumărate realități, cum la fel de bine, nu există o singură lume, ci mult mai multe lumi. Fiecare lume e creația unui singur individ. Iar în vis, conștiința noastră se cuplează la marele întreg. E un gest reflex, rămas, poate, din cine știe ce timpuri, când reușeam să trecem dincolo. Acum nu mai știm ce să facem, cum să pătrundem prin hățișul tenebrelor. Vizitele noastre nocturne pe străzile întortocheate ale inconștientului sunt acum o simplă scăpărare de chibrit în bezna universului. Cât timp se luminează, vedem doar frânturi din adevăr, e drept. Însă chiar și așa, experiența merită trăită, căci acolo suntem autentici. Ziua trece banal și niciodată nu putem anticipa ce se va întâmpla cu conștiința noastră mai târziu, în noapte. Suntem tot noi acolo, în vis, doar că inconștientul aranjează reflecțiile fragmentare ale vieților noastre banale în incredibile și stranii situații. Și acolo, în libertatea totală a opțiunilor, mintea explorează fără restricții.

— Și totuși, sunt curioasă, ce culoare aveau ochii pisicii din lumea ta?

— N-aveau. Gândul meu a închipuit doar pisica neagră. Nu avea ochi. Sau, în fine, poate avea, dar mintea mea a văzut întregul, nu m-am concentrat la detalii. Și, acum, că tot ți-ai amintit de prima noastră întâlnire, ziceai că, în viitor, vom fi propriile avataruri. Ca în jocul ăla stupid, The Sims. Mai știi? Ei bine, odată cu trecerea timpului, prezentul devine trecut și tot ce visam că vom fi, până la urmă vom fi fost. Și atunci, de ce atât zbucium? Tot ce facem sau vom face, va fi deja făcut.

— Vorbești de parcă ai fi făcut vaccinul, zâmbi Maria ironic. Sau o fi de la absint? Știi ce zicea Oscar Wilde despre "zâna verde"? Cică după primul pahar vezi lucrurile cum ai vrea să fie. După al doilea, le vezi așa cum nu sunt. Iar când termini de băut, le vezi din nou așa cum sunt și asta e cel mai rău lucru din lume... Tu știi cine ești cu adevărat? Cel de azi, cel de acum zece ani, sau cel de peste douăzeci și cinci de ani?

— Indiferent unde ne aflăm pe drumul devenirii noastre, tindem să credem că cine suntem în acel moment particular, acel moment reprezintă destinația finală a devenirii noastre. Și de aici vine și tristețea noastră iremediabilă.

— Da, "colivia e locul unde trăiește certitudinea". Cine naiba a zis asta?

— Păi și ce putem face? La un moment dat, ne vor obliga. Hotel California, mai știi?

— Nu știu. Simt. Nu pot să îți spun de ce. E intuiție. Ceva ce voi, bărbații, nu aveți. Dar, crede-mă, Gabriel, tu le vei aduce oamenilor visul înapoi.