Dacă am merge pe stradă și am întreba pe cineva dacă știe cine a fost Lena Constante, cu excepția norocului de a da peste cineva cu adevărat informat, cred că pete 99% dintre persoane nu ar cunoaște răspunsul. Poate că nici dacă am merge în medii mai academice, nu s-ar cunoaște în totalitate cine a fost. Recunosc nici eu nu am știut, până nu m-am documentat înainte de spectacol. Uneori la teatru mai trebuie să mergem, și pentru a ne lăsa loviți de realitățile și durerile pe care semenii noștri le-au trăit. Realitatea este dureroasă, istoria în general nu este o poveste doar cu învingători, ci este o poveste cu mult sânge, și de cele mai multe ori cu orori, pe care din păcate, le vedem și acum în zilele noastre. Cuvântul război în ultimele luni nu ne este străin deloc, face parte din realitatea pe care o vedem la televizor, o citim în presă sau o vedem pe rețelele sociale. Problema este că fiecare război de acest gen, ascunde drame, ascunde opresiuni, ascunde oameni arestați, torturați și uciși. Relatările acestea nu sunt ușor de digerat, însă ele este necesar să fie spuse, pentru ca lucrurile să nu se mai repete. Personal m-am întâlnit cu literatura carcerală, nu la ora de istorie cum poate ar fi fost normal, ci la ora de religie, când profesoara noastră a citit câteva fragmente din Sfântul Închisorilor, volum ce vorbește despre Valeriu Gafencu. Atât de fascinat am fost, încât la vremea aceea, profesoara mi-a făcut cadou cartea, deși nu era un volum ușor de citit. Și chiar nu a fost, asta pentru că prezenta o istorie dură, crâncenă și dureroasă, pe care nu o înveți la școală.

Evadarea Tăcută se bazează pe volumul omonim al Lenei Constante, ce prezintă trăirile autoarei din închisoare, cum își petrecea zilele, torturile la care a fost supusă, dar și felul în care a reușit să supraviețuiască detenției. La rejudecarea procesului condamnata a fost găsită nevinovată, prin urmare a fost închisă fără motiv. Actrița Oana Pellea ne prezintă aceste relatări într-un spectacol tulburător, necesar, ce cu siguranță mișcă sau ar trebui să miște ceva în spectatori. Asta pentru că este istorie reală, iar istoria se înțelege cel mai bine vizual, când tu ca om ești introdus în lumea aceea, te lași purtat de povești, și poate te întrebi dacă tu ai rezista la astfel de suplicii. Câți dintre noi ne putem închipui că am putea suporta torturile zilnice, frigul, înfometarea, lipsurile, murdăria? Când te gândești că imediat după spectacol, te întorci într-un cămin călduros, ești liber, ai mâncare și tot felul de produse la discreție, parcă începi să te bucuri de lucrurile mărunte. Acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de spectacole sunt necesare: ne aduc un pic cu picioarele pe pământ, și ne fac să gândim că semeni de-ai noștri au suferit în temnițele comuniste.

Scenografia semnată de Vladimir Turturicăa este una simplă, însă care oferă un mesaj de o mare complexitate la nivel de interpretare. Avem în centru scaunul de pe care se relatează povestea, ce este înconjurat de stative cu microfoane negre, care din depărtare îți creează iluzia unui gard din sârmă ghimpată. Este ca și cum te-ai chinui să evadezi și nu poți pentru că respectivele microfoane vin și te strivesc. Poate fi și o trimitere la o conferință de presă și, de ce nu, chiar la insistențele unor jurnaliști de a face victima să răspundă la întrebări incomode, și să repete iar și iar aceeași poveste traumatizantă. Am avut senzația că oricât de mult s-ar povesti, oamenii nu vor înțelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat atunci și faptul că violențele de acest tip nu mai trebuie să se întâmple. Ștefan Dumitra a create luminile și chiar și ele spun o poveste, personajul fiind luminat când central, când lateral, uneori luminându-se chiar și spațiile goale ale scenei. Am apreciat în mod deosebit eclerajul acesteia dar și felul cum prin flash-uri de lumină se face trecerea de la o amintire la alta, subliniindu-se astfel flashback-urile de memorie. Dacă în film există tăietura de montaj, în teatru s-a utilizat foarte bine această tehnică de lumină, pentru a ajuta spectatorul să își segmenteze povestea. Proiecțiile video sunt inspirate și completează relatarea actriței. Introducerea elementelor multimedia este importantă, asta pentru că face spectacolul mai dinamic, și poate fi și o bună modalitate de a atrage publicul tânăr, de liceu și nu numai, către acest gen de spectacol-mărturie. Prin elementele vizuale introduci mult mai ușor omul în poveste, făcându-l să înțeleagă mult mai bine povestea dramatică pe care tu o relatezi.

Oana Pellea vorbește prin cuvintele Lenei Constante și oferă o desfășurare de forțe emoționale incredibilă, pe care personal am simțit-o la nivel organic, Chiar dacă nu ai cunoaște nimic despre istorie și ceea ce s-a întâmplat atunci, ceea ce vezi pe scenă nu are cum să nu te atingă și să te facă să îți pui câteva întrebări. Dacă după reprezentație, o parte din public când s-a dus acasă, a început să citească povestea Lenei, și a altor oameni ce au fost închiși în temnițele comuniste, unul din scopurile spectacolului a fost atins. De ce? Pentru că educă și informează pe un subiect pe care de multe ori îl ocolim, și nu ne simțim comod să citim despre el. Poate într-un fel e normal, pentru că trăind într-o lume cu atâta durere și suferință, vrem cumva să ne detașăm de trecut. Dar detașarea nu ar trebui să fie sinonimă cu necunoașterea, prin urmare astfel de spectacole nu numai că sunt necesare, însă ar trebui să se producă mai des. Așa dure cum sunt, ele au rolul lor în a ne face să ne înțelegem istoria, și în a ne face în cele din urmă, să apreciem lucrurile pe care le avem și de care poate nu știm să ne bucurăm.

Una dintre scenele cele mai tulburătoare, a fost când se povestește modul în care Lena Constante își împărțea puțina mâncare pe care o primea în celulă. Bucățile și așa mici de mâncare, le împărțea în feliuțe și mai mici, pentru ca să se bucure mai mult de gustul acestora. Iar aceea era toată mâncarea. Însă din puținul ei împarte, și chiar dacă nu are bunuri materiale în celulă, are ceva ce nu îl poate lua nimeni: bunătatea și dragostea pentru Creația lui Dumnezeu, și veți înțelege după spectacol de ce spun asta. După ani de detenție trupul este murdar, bătut, urâcios, însă sufletul este curat, frumos și luminos. Iar dacă o persoană care a trecut prin chinurile iadului, la cel mai propriu mod al termenilor, poate să fie și trăiască în frumos, și să se mai bucure de viață după eliberare, când lumea o stigmatizează, așa fiind vremurile de atunci, noi cei de acum nu avem niciun fel de scuză să nu putem fi buni și înțelegători unii cu alții. Mergeți la spectacol chiar dacă poate veți avea lacrimi în ochi la final, veți ieși mult mai bogați sufletește.