De Alexandru Roșu mă leagă o veche prietenie: ambii absolvenți ai Colegiului Moise Nicoară din Arad și ai Literelor timișorene, apoi brothers in arms ai masteratului de Comunicare interculturală patronat de Adriana Babeți în același oraș de pe Bega. Ne-am simpatizat din prima și am găsit subiecte de discuție în comun după câteva secunde, majoritatea învârtindu-se în jurul cărților și a unui personaj carismatic din Arad, despre care urma să scriem împreună un roman fluviu, dar ne-am oprit la prima pagină. 

Alexandru a debutat, până la urmă, pe cont propriu, cu un roman, în 2012, la Editura Tracus Arte, Sinucigașii fumează întotdeauna PM, un volum solid și atent construit, dar care, din păcate, nu s-a bucurat de atenția pe care o merita. Deși scrie poezie încă din facultate, publică prima carte de versuri abia în 2020, așadar la opt ani după debut. În acest ritm riscă să răstoarne recordul poetului clujean Ion Mureșan care publică, în medie, un volum pe deceniu. 

Lăsând gluma la o parte, sunt convins că parcimonia lui Alexandru va culege roadele, întrucât textele din debutul său poetic, Când ai sufletul plecat (Paralela 45, 2020), au fost atât de bine culese și atent asamblate, încât se va număra printre cele mai de ispravă producții poetice ale acestui an. Fie și numai pentru faptul că formula lui lirică nu se aseamănă cu terenul bătătorit de colegii lui de generație, cum bine remarcă editorul său, Cosmin Perța, pe copertă: "Atipic pentru generația sa, ca formulă stilistică și tematică, Alexandru Roșu propune un discurs al fragilității cotidiene. Spațiul intim, zona cea mai sigură și mai ferită, devine un carusel în mijlocul unui câmp seismic, un nisip mișcător în care totul poate să se surpe sub asediul fantomatic al cerebralității și livrescului. Direct și percutant, Când ai sufletul plecat  este un volum care ți se strecoară pe sub piele."

Dacă ne luăm după titlu și după cum este volumul structurat în trei părți (fiecare dintre ele o formulă de salut în limba daneză, aparținând celor trei momente ale zilei), putem deduce că avem în față un jurnal liric de călătorie (sau ședere), unde sunt cuprinși anii în care poetul a locuit în Danemarca și a studiat la Universitatea din Aarhus. Masteratul de Semiotică Cognitivă în cadrul căruia a studiat culorile din perspectiva lingvisticii cognitive pare un domeniu atât de suprarealist și poetic încât nici nu mă mir că a distilat experiența acelor ani într-un volum de versuri. Aștept cu interes și romanul danez, replică la Poșta lui Bukowski, întrucât masterandul a lucrat acolo o vreme la o agenție de distribuit ziare.

Undeva pe la jumătatea cărții, în același ton semiotic și disimulat, Alexandru Roșu încropește portretul studentului venit la schimb de experiență într-o țară străină, destul de neprietenoasă și rece: "nu există minți strălucite/ doar margini ale aceleași prăpăstii// peste lumi se așază flămândă/ fericirea/ ca și cum s-ar hrăni din cupele pline/ ale mâniei// urcăm trepte fierbinți/ spre ceruri prea înalte/ ca să găsim iaduri înăuntru/ mai adânci". (Exchange student)

Cei care se așteaptă la un jurnal cultural al specificității scandinave probabil vor fi dezamăgiți, întrucât jurnalul de față este unul al nostalgiei depărtărilor. Secretul fericirii se ascunde în faptul că cea mai bună dintre lumi e mereu în altă parte: "când visez// în casă e liniște/ mama a plecat la piață/ tata s-a mutat la capătul/ liniei de tramvai// e o fereastră/ prin ea vine căldură/ afară e lumină/ puțin vânt// mă simt liber/ pentru că nu am nimic de făcut// mă trezește/ îmi sărută obrajii/ mă trimite la școală// nu vreau/ implor pentru încă cinci minute/ sub plapumă/ cu ochii închiși". (Familie)

Un exemplu de poem cromatic, dar și olfactiv, care ar servi drept un excelent obiect de studiu pentru cursurile masteratului urmat de Alexandru este Firul subțire al replicilor noastre. Un poem de o frumusețe atât de fragilă și delicată, încât îți vine să-l iei în brațe ca să îl mângâi și ocrotești, dar nu o faci de frică să nu îl frângi: "când e pajiștea/ proaspăt tăiată/ se nasc cai/ din firul subțire/ al replicilor/ noastre// când ne stingem/ țigările/ coastele lor/ se desprind// ne ciocnim// atingerile/ urmează un curs/ numai al lor/ nu e doar umezeala/ ochilor/ ci o coardă/ ce ne aruncă/ sau ne desface// în spatele nostru/ de la înălțimea ultimului nor/ nechezatul lor/ ne umple sângele/ de pene".

Aproape orice poem din această carte are un design interior atent aranjat, am putea spune conform unor reguli bine cunoscute și îndelung studiate de Feng shui poematic. În mediul ambiant al textelor sale, fiecare cuvânt e așezat în armonie față de spațiul pe care îl ocupă, asigurând fluxul de energie optim verbului poetic: "cum s-o fi trăind în chilia asta?/ pare-se că e vorba/ de un pat profund inconfortabil/ o masă veche/ și un scaun scârțâitor// mai ai puțin și ai zice/ aici nu e loc de sihaștri// apoi te gândești/ că așa își decorează sfinții/ căsuțele din ceruri". (Interior design)

Și ajungem și la arta poetică a acestului volum, textul care dă greutate cernelii pe hârtie și în egală măsură dă și titlul cărții: "când ți-e sufletul plecat/ vin țiganii/ fac focul/ dansează/ fură cai/ frig berbeci la proțap// când ți-e sufletul plecat/ umbli pe picioarele/ altora/ te sprijini de pereți sfărâmați/ urli de singurătate/ simți goliciunea/ spațiul vid/ ca și cum/ sânii ți-ar fi doar tușele/ comice/ ale unui desen/ dintr-o toaletă publică// când ți-e sufletul plecat/ vin țiganii/ ard catran/ fac oale/ cetârne/ țevi/ sparg semințe-n cort/ iar bătrânele/ dezvirginează/ noile mirese// când ți-e sufletul plecat/ te prinzi de vorbe/ ca și cum ar fi lianele/ sensului/ lași urme adânci/ pe sexul mușcat/ al bărbaților// când ai sufletul plecat/ vin țiganii/ și te cer la fier vechi".

Întâmplător sau nu, citeam vara trecută romanul SF Mineral, de Dănuț Ungureanu și Marian Truță, în timp ce Alexandru era în concediu cu soția la Dublin și dârdâiau de frig prin luna iulie. Am scris un poem pe această temă, tot cu titlul Mineral. Am știut eu ce am știut: "adormim degrabă/ în sunetele îmbrățișărilor/ oaselor/ somnul lor ne cuprinde/ cu o fascinație de mineral// scântei/ umbre fantomatice/ urnesc/ visele din măduvă spre sânge// un fel de legănare/ un cutremur/ deschide pământul/ cădem/ în magma fierbinte/ ce ne-a născut prin mituri/ civilizații întregi// noi știm/ să le compunem/ din gând/ căci ochii/ au părăsit demult/ corpul/ patul/ camera/ în urma lor/ a rămas doar schița/ schelete/ ce se îmbrățișează/ peste timp/ într-o lume/ unde cerul/ e piatră". (Adormirea oaselor)

Poetul își păstrează dinadins, pe înserate, curtenitor, galant și șmecherește, poeziile de dragoste pentru ultima secțiune din volum, God nat! ("noapte bună" în daneză). Sunt câteva erotice splendide aici, gen în care aș spune că Alexandru excelează, cum ar fi Dezbrăcare, După moarte, după sex, Te vreau lichidă, Seara. Totuși, preferata mea, nu doar din această secțiune, ci din întreg volumul, se numește Când ți-e frică de iubire, o dovadă de virtuozitate lirică  pe care am mai întâlnit-o doar la Octavian Soviany și Pablo Neruda: "când ți-e frică de iubire/ privești cu coada ochiului/ aluneci în gânduri/ raționale// când ți-e frică de iubire/ te prefaci că ți-e bine/ că razele timide ale soarelui/ te-au prins și pe tine/ că stropii din noapte/ se vor evapora/ în dimineață// când ți-e frică de iubire/ scrii poeme de dragoste/ trăgând în plămâni/ lichidul dulce/ prefăcut în aburi/ de o țigară electronică// când ți-e frică de iubire/ adormi îmbrăcat/ luând în brațe/ perna ultimelor tale/ gânduri/ atunci parcă te-ai cufunda/ într-un somn dulce/ pe la colțurile viselor/ se brodează/ ceva ce seamănă a suflet/ ce te atinge/ cu buze/ îți vorbește cu șoapte/ se transformă/ în femeia ce ți-a fost mereu/ alături// când ți-e frică de iubire/ te trezești orb/ mut surd paralizat/ ți se pare ciudat/ cum ceva din tine/ să existe atât de mult/ în afara ta/ încât trăiește/ aceeași frică/ cu tine".

La fel de inspirate mi se par și poeziile mici, de scurtă respirație, flash poems, care nu durează mai mult decât intervalul dintre ivirea fulgerului pe cer și trăsnet, dar efectul lor este similar unei descărcări electrice. Altele sunt de un firesc atât de natural, încât ai crede că există acolo dintotdeauna, așteptând să fie descoperite și culese ca niște păpădii: "când ne e sângele plecat/ albim/ atât de mult/ încât degetele/ încep să lase urme de cretă" (Paloare); "hai să ne liniștim/ tu, eu și câinele tău" (Gând); "nu-mi poate fi cerul mai aproape/ decât atunci când în somn/ îmi crește zâmbetul tău sub pleoape" (Seara).

Sper că toate exemplele pe care le-am enumerat să vă convingă că Alexandru Roșu respiră aerul proaspăt al poeziei de calitate și Când ai sufletul plecat propune o nouă și diferită direcție în lirica tânără a acestor vremuri la fel de noi și imprevizibile.

Alexandru Roșu, Când ai sufletul plecat, Editura Paralela 45, 2020, 88 p.