Oricât de straniu ar părea, mai am studenți care se identifică drept punkiști. Încă din vremea adolescenței mele, existau, la Craiova, câteva grupuri semioculte de tineri care aveau impresia că, adunându-se la un pogo improvizat în jurul unei audiții Pistols, Clash sau Damned, participau la varianta postmodernă a misterelor eleusine. Mimând mișcările lui Sid Vicious, aspiranții autohtoni la societatea destructurată urlau cât îi țineau plămânii că vor anarhie în România. 

Să nu fiu înțeles greșit: ascult, ca orice rocker cu state vechi, muzică punk. Însă "mesajul" circulat, pe jumătate din inconștiență, pe jumătate din naivitate, de adepții hardcore ai curentului este periculos: demantelarea instituțiilor statului și obținerea unui grad de libertate deplină în sens individual. Și, dacă libertatea de a face ce vor s-ar reduce, în cazul celor mai studioși dintre ei, la libertatea de a citi, de a discuta și de a scrie ce poftesc, atunci revolta nu ar implica nimic pernicios. Lectura oblică a părinților anarhismului european, de la Bakunin la Kropotkin și de la Stirner la Proudhon, a produs însă numai contradicții și confuzie ideologică, mai ales astăzi, în epoca reader-elor și a compendiilor simplificatoare până la irecognoscibil.

Concret, ce ar implica anarhia, adică dizolvarea societății așa cum o cunoaștem astăzi? Foarte simplu: statul ar înceta complet să mai ofere servicii publice. Astfel, nu ar mai exista utilități furnizate de stat, protecție civilă garantată de stat, servicii sociale și administrative oferite de stat. Nu ar mai exista poliție, jandarmerie, iar, în absența lor, protejarea avutului individual nu s-ar putea face decât conform celui de-al doilea amendament al constituției americane: recte, prin înarmarea populației civile cu puști și pistoale. La fel de grav, nu ar mai exista spitale, școli și universități, în afara celor furnizate de inițiative private, cu taxe uriașe, depășind cu mult posibilitățile populației paupere sau chiar muncitorești obișnuite. Nu ar mai exista pensii plătite din fonduri etatizate și nici ajutoare de șomaj sau sprijin pentru persoanele defavorizate. 

Am avea deci apoteoza darwinismului social: supraviețuirea celui mai puternic. Un tablou plauzibil al unui stat minimal (atenție, nu vorbim despre un stat eliminat) este cel oferit de Anglia elisabetană, care, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, era, totuși, unul dintre cele mai avansate regate europene. 

Potrivit standardelor actuale, nici măcar plutocrata Federație Rusă nu ar apărea drept întruchipare crasă a injustiției sociale, așa cum era Anglia lui Shakespeare, în care statul exista doar ca să poarte războaie pentru coroană și să asigure avantajele celor ce se identificau cu conducerea cvasi-arbitrară a regatului, în baza privilegiilor de castă și de avere pe care le garanta hazardul genetic. Celor care nu aveau norocul bunei nașteri nu le rămânea decât opiul religiei.

Așa că studenții care îmbrățișează anarhia ar trebui să reflecteze cu mai mare atenție la implicațiile visului lor antisocial. Și ar fi bine să asculte în continuare punk, însă pe deplin conștienți că acest subgen de muzică rock posedă virtuți incontestabile care rezidă în universul fonetic, nu în cel ideologic.